„Un semnal de alarmă pentru nişte probleme grave“ - interviu cu regizorul Claudiu MITCU
Cum a început?
În 2012, mi-a trimis Radu Jude un mail cu articolul lui Vlad Mixich şi mi-a zis: „Uite un subiect pentru un documentar“. A durat apoi destul de mult pînă am dat de Vlad, apoi pînă m-au acceptat (pentru că au mai fost şi alţi oameni interesaţi să facă fie documentar, fie ficţiune după acest caz). Pînă la urmă, m-au ales pe mine.
Ce a făcut Mixich cu documentarea pentru articol am făcut şi eu apoi ca regizor. M-am dus la Viena, am mers la farmacie, am luat medicamentele, le-am transportat şi le-am adus în Bucureşti, iar de aici le prelua un taximetrist. El avea contacte de la asociaţii sau direct de la bolnavi. Cam aşa funcţiona toată „reţeaua“ asta care ajuta nişte oameni bolnavi de cancer să-şi procure medicamentele de care aveau nevoie. Un tip din Viena, Vlad Voiculescu, s-a ocupat de toată povestea şi a pus la cale această reţea. A făcut un site: medicamentelipsa.ro, pe care puteai să te înscrii dacă aveai nevoie, dădeai toate datele, reţeta şi pe baza ei putea el să le cumpere şi să le trimită la Bucureşti. Căuta tot el pe cineva care să le aducă în ţară. Erau tot felul de oameni care le transportau: unii care veneau în vacanţă, o compozitoare care avea concert la Bucureşti. Şi români, şi străini.
Eu, la rîndul meu, am refăcut tot acest drum, cu etapele lui. După ce am fost la Viena şi în Ungaria, îi aşteptam apoi în aeroport pe cei care făceau aceste transporturi de medicamente. Cel mai greu a fost ca oamenii ăştia să mă accepte pe mine. Să le cîştig încrederea şi să-i conving că vreau să fac filmul. Nu aveam finanţare cînd am început să filmez, ulterior am cîştigat cu Reţeaua finanţare de la CNC.
Care e situaţia medicamentelor pentru tratarea cancerului acum?
Situaţia e cumva rezolvată. Poate nu 100%, că mai sînt mici probleme, de exemplu, perioade scurte de timp în care nu se găseşte un medicament sau altul. A fost destul de agresivă campania lui Mixich şi ceva s-a schimbat. Toată această campanie de mobilizare a unor oameni, care nu aveau ei această problemă de sănătate, dar au dat dovadă de spirit civic, a funcţionat ca o mare presiune pe toţi guvernanţii noştri. Presă, televiziuni, documentar – toate acestea au făcut ca situaţia să se schimbe.
Care a fost intenţia dvs.?
poate că nu e cel mai cinematografic film, cu cadre frumoase şi cu duble. Dar asta pentru că totul se întîmplă pe bune: e vorba de nişte oameni bolnavi şi de nişte medicamente de care depindea viaţa lor. Şi pe care nu le puteau procura din ţară. E un documentar filmat cu patru sau cinci feluri de camere. Dar totul e asumat, pentru că nu m-a interesat ca filmul să arate artistic, ci să spună această poveste tristă.
Cînd ai un gen de subiect atît de sensibil, ce alegi să nu arăţi?
La acest film mi-am propus să arăt că există o problemă, dar să nu arăt un om bolnav în fază terminală. Am încercat ca oamenii să realizeze importanţa subiectului. Şi să nu vin cu ceva vizual puternic. De exemplu, am ales să nu arăt un copil care acum nu mai e. Dacă cineva aşteaptă să vadă pe cineva sub tratament, cu părul căzut şi umflat de la chimioterapie, n-o să găsească aşa ceva în
, pentru că am evitat toate aceste lucruri. Nu ăsta era scopul meu, să arăt felul în care te degradează boala. Din contră, am vrut să trag un semnal de alarmă pentru nişte probleme grave.
Unul din personajele pe care le-am urmărit în film este o tînără din Timişoara, studentă la Medicină. Tratamentul în cazul ei a funcţionat. Acum este bine, dar nimeni nu poate spune că s-a vindecat după ce a avut cancer. Trăieşti cu teama recidivei, în fiecare an trebuie să faci nişte teste de care depinde totul. E vorba despre o încărcătură emoţională imensă prin care trec toţi cei bolnavi. Să mai ai şi această problemă că nu există medicamentele respective ca să-ţi faci tratament mi se pare cu adevărat tragic.
a consemnat Ana Maria SANDU
