Gogoriţele de presă

Cunoaşteţi cumva acel sentiment pe care îl trezeşte uneori o furtună privită din casă? Cînd vîntul pare că e mai violent, copacii se înclină mai ameninţător, iar ploaia e „mai“ torenţială? Şi totuşi, cînd ieşiţi din adăpost, în mijlocul „calamităţii“, vă daţi seama că lucrurile nu sînt chiar atît de înfricoşătoare cum păreau privite dinăuntru. Că ploaia cade normal (pentru o ploaie), vîntul, deşi bate, nu este o tornadă, iar trunchiurile copacilor sînt, de fapt, mult mai trainice decît dădeau impresia crenguţele subţirele care băteau isteric în geam. 

Cam aşa se întîmplă, uneori, cu ştirile „senzaţionale“ din presă românească, ştiri care nu sînt documentate, dar care trebuie musai să facă vîlvă. Drept care se ia un subiect cu „priză“ la public şi, din comoditate sau lipsă de bani (căci pentru o documentare serioasă e nevoie atît de timp, cît şi de susţinere financiară), se încropeşte, fără a se merge la sursă. Cunoaşteţi, bineînţeles, acele transmisii în direct, în care din studio se dă legătura „corespondentului“ ce relatează o poveste din alt oraş, dar vorbind, de fapt, din faţa postului TV. Iar acesta este doar unul dintre artificiile folosite pentru a acoperi lipsa informaţiei de la firul ierbii. 

Gogoriţele de presă pornesc, ce-i drept, de la un sîmbure de adevăr, pentru a li se conferi aparenţa de autenticitate, însă jurnalistul care practică această mascaradă este mai degrabă un păpuşar care modelează în mod subiectiv o ştire. Este vizat, în special, vîrful aisbergului, fuşerindu-se pe marginea lui un întreg scenariu din bucăţi prefabricate în redacţie, pe marginea biroului. Iar uneori, jurnalismul de mucava va omite în mod conştient o documentare serioasă (deşi resurse ar exista), doar din dorinţa de a manipula opinia publică. 

Un caz concret 

În urmă cu cîţiva ani mă aflam în Italia, la scurt timp după ce, lîngă Ponticelli, un cartier mărginaş din Napoli, fusese incendiată o tabără de romi. Atunci isteria mass-media din România a sărit în aer. Sub motto-ul „Italienii ne discriminează!“ au început să apară tot felul de ştiri „incendiare“. Ţin minte că vox-uri cu români înfricoşaţi de a mai merge în Italia, pentru că „italienii ne omoară pe capete“, m-au „lucrat“ serios. Informaţiile (neverificate) despre poliţia italiană care amprentează etnicii romi din România m-au indignat şi mi-au creat un sentiment real de revoltă. 

În acest context, Fundaţia Soros a trimis un grup de jurnalişti în zonele „fierbinţi“ pentru a lua pulsul real a ceea ce se întîmplă, de fapt, în taberele de romi de lîngă Napoli şi pe străzile italiene. Excursia avea şi partea sa ludică, adică ne-am îmbrăcat cu toţii în haine tradiţionale rome pentru a experimenta, pe bune, reacţia italienilor în ceea ce priveşte etnia romă. Îmbrăcaţi astfel, am descins în mijlocul oraşului, aşteptîndu-ne, cu inima cît un purice, la asalturi, violenţe fizice sau verbale. După cîteva ore de promenadă, aproape că cerşeam o privire urîtă ca o justificare cît de cît a isteriei mass-media din ţară. 

Nu s-a întîmplat. Ba din contra. Majoritatea oamenilor treceau pe lîngă noi într-un mod absolut normal şi paşnic. Nici nu ne observau. Unii ne mai aruncau cînd şi cînd ocheade senine, zîmbete fascinate de hainele tradiţionale pe care le purtam, crezînd că sîntem actori sau că facem un soi de

Alţii ne rugau chiar să se pozeze cu noi. Pe scurt, nu ne ieşea de nici o formă „socoteala din ţară“. La un moment dat am intrat într-un restaurant de cartier. Eram în jur de 15 „romi“, un grup destul de compact pentru a fi privit, nu-i aşa, conform articolelor alarmiste din România, cu reticenţă sau chiar alungat pe motive de rasism. A apărut patronul, cu un zîmbet larg, cu mîinile deschise, şi cu un „Buongiorno“ sonor şi plin de ospitalitate. Văzînd un grup mare, a făcut semn imediat chelnerilor să ne aranjeze mai multe mese. Am fost serviţi impecabil.

Partea a doua a excursiei prevedea reportaje prin taberele de romi de lîngă Napoli, de unde urma să luăm pulsul real al discriminării italienilor faţă de romi. De data aceasta fără costume, am descins, ca reporteri şi jurnalişti ce eram, într-una dintre tabere. Ne-a fost destul de greu să intrăm, pentru că romii ne cereau bani. „Nu vă faceţi voi faimă pe seama noastră“ – ne-a zis franc, dar cu amărăciune, unul dintre ei. Ne-a spus atunci că în tabără vin mulţi jurnalişti care „scormonesc“ în destinele lor nenorocite, doar ca să scrie mai apoi articole de senzaţie, să ia premii şi să primească felicitări. Pe ei însă felicitările primite de un jurnalist de la redactorul-şef nu-i încălzeau. Ţin minte că omul cu privire grea ne-a spus că, de de multe ori, jurnaliştii îi întreabă de vieţilor lor doar ca să „îşi bată joc de ei la ziar“. Le fac o imagine proastă şi, din cauza asta, nu mai au încredere în jurnalişti. 

Totuşi, ne-au primit. Le-am spus că vrem să aflăm doar ce ce se întîmplă în prezent, că vrem să scriem doar despre cum se înţeleg ei cu italienii şi dacă se simt discriminaţi. Cineva mi-a spus atunci că a venit în Italia tocmai ca să scape de discriminarea din România. Că aici sînt trataţi omeneşte. Că italienii le aduc haine, mîncare, îi ajută cum pot. Serviciile sociale de care au parte acolo nici nu se compară cu ceea ce li se oferă în ţara natală. O femeie mi-a spus că în România doctorul nici nu o primea la consult, pe cînd aici o tratează la fel ca pe un italian, fără să ceară bani sau să ţină cont de etnie. Că îşi permite să-şi ducă copiii la şcoală, pentru că şcoala trimite un autobuz să ia copiii dimineaţa şi să-i aducă înapoi seara, după ore. 

Senzaţionalul din presa românească pălea cu fiecare mărturisire în parte. I-am mai întrebat despre chestiunea cu amprentarea la poliţie. Ni s-a spus că da, că au venit poliţiştii şi la ei în tabără, după incendiul din urmă. Ca să-i întrebe dacă sînt în regulă şi dacă au fost ameninţaţi.

Am vorbit atunci şi cu italieni. Ce cred ei despre romii veniţi din alte ţări. Părerile erau împărţite. Unii erau vehemenţi contra emigranţilor, alţii plini de compasiune. Dar lucrurile aveau multe nuanţe, nefiind, în nici un caz, numai alb sau negru. 

Cînd am revenit în ţară, cu toate poveştile la activ, dornici să scriem despre ceea ce aflaserăm la faţa locului, la un post de radio bucureştean, un DJ inflamat cerea românilor să boicoteze pizza.

Foto: L. Muntean