„Tu-l mai ţii minte pe Cristian Panait?“

Loredana NOVAK
Publicat în Dilema Veche nr. 576 din 26 februarie - 4 martie 2015
Teatrul Elisabeta, suc de mere de Mălîncrav, De ce eu? jpeg

Cam aşa a sunat întrebarea lui Tudor Giurgiu în iulie 2011, la prima noastră discuţie. Nu „cazul Panait“, nu „povestea cu procurorul Panait“… Nu. „Îl ţii minte?“ Ca şi cum l-am fi cunoscut personal, am fi fost toţi trei prieteni şi în vreo studenţie comună am fi tocat boem subiectele vremii la un pahar de vin. Probabil nu mi-aş fi amintit momentul, dacă n-aş fi retrăit de cîteva ori această senzaţie pe parcursul anilor în care s-a legat povestea. 

Cînd eu m-am implicat în proiect, regizorul pătrunsese deja în intimitatea lui Cristian Panait. Începuse căutările, îşi răsfirase curiozităţile în toate direcţiile din care puteau veni răspunsuri. Îi aflase pasiunile, spaimele şi micile manii. Erau… doi dinamovişti – Tudor şi Cristian – care rezonau în chestiuni mult mai profunde de atît, fără să se fi întîlnit vreodată. Eu (stelistă, de altfel) abia începeam să-i descopăr pe amîndoi, într-un fel de interdependenţă. 

Pentru un scenarist, e firesc să simtă o anumită frustrare dacă nu a fost prezent de la începutul documentării. Sigur, preluam din capul locului toate informaţiile. Dar, uneori, mai expresive decît o mărturisire pot fi un oftat, o tăcere sau o privire. Emoţii care – evident – nu se repetă, la o eventuală reluare a discuţiei. 

Şi totuşi, cred că în cazul nostru faptul că am pornit de la niveluri diferite de cunoaştere – şi, inevitabil, de implicare afectivă – a funcţionat. Tudor se ataşase de omul pe care urma să-l ficţionalizeze. Pentru mine, cred că a fost de la început Cristian Panduru. Personajul. Susţinut puternic de repere reale, dar născut cu un destin propriu. Yin şi Yang – între trăiri adevărate şi ficţiune. 

Apoi, pe măsură ce am început şi eu să cercetez, s-a produs un adevărat transfer energetic. Nu absorbeam pur şi simplu informaţiile, le receptam senzorial. Mă transpuneam treptat în universul în care Tudor intrase deja. S-a întîmplat să aflu că anumite lucruri pe care mi le imaginasem, ca scenarist – un loc, o replică, un gest –, existaseră în realitate. Chiar la început, ţin minte că am descris într-o scenă casa mătuşii lui Cristian (în care nu intrasem pînă-n acel moment, dar aveam senzaţia că simţisem deja scîrţîitul parchetului sub picioare). Tudor a exclamat surprins: „Exact aşa era!“. 

Era esenţial să înţelegem nu doar faptele, ci şi contextul, tot parcursul interior al lui Cristian din ultima perioadă de viaţă. Dar

pentru a le radiografia, ci pentru a desluşi resorturile psihologice care ne puteau ajuta

un personaj credibil, profund, într-o atmosferă autentică. 

În 2002, moartea tînărului procuror a stîrnit valuri în societatea românească. Jurnaliştii au căutat răspunsuri. Dar – să ne amintim – pe atunci informaţiile din şi despre dosare nu circulau nici pe departe cu graţia şi însufleţirea din ziua de azi. Pecetea „strict secret“ le înnăbuşea avîntul. Fiecare informaţie venea cu un pachet viguros de speculaţii. Cu aproape un deceniu mai tîrziu – cînd s-a intensificat documentarea pentru film – presiunea mai scăzuse un pic pentru cei direct implicaţi în caz. Dar încă aveau rezerve să vorbească. Astfel că fiecare adevăr obţinut reprezenta o victorie în sine, indiferent dacă avea să ne fie sau nu de folos. 

Ca să înţelegem ce s-a petrecut la Bucureşti, era important să desluşim enigmele unei afaceri zăgăzuite într-un judeţ de la graniţă. Şi în cazul acesta a funcţionat dictonul „Follow the money“ („Ia urma banilor“). Sume provocatoare de tahicardie au convulsionat, printr-un efect de domino, destinele unor oameni care nici n-ajunseseră vreodată în preajma banilor. Încet-încet, se contura un univers care dusese la sufocare un om tînăr, puternic, plin de speranţă. Un univers populat de colegi, şefi, prieteni, neprieteni. 

Dar odată ce am înţeles legile după care funcţiona această lume, era important să-i închidem elegant poarta, să o lăsăm în urmă şi să ne detaşăm. Pentru a putea crea o altă lume. O… ficţiune cu respect pentru adevăr. Un film care nu spune doar povestea unui om. Un film în care mulţi îşi vor regăsi, probabil, propriile apăsări, revolte, reacţii faţă de ceea ce ne-am obişnuit să numim „sistem“. Un termen general pentru o realitate care ne afectează pe fiecare la un nivel profund personal. 

De ce eu?. 

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.