Urmele ascunse ale demnităţii

La puţin timp după ce am început documentarea pentru

, realitatea a început să se disipeze treptat şi să îşi piardă conturul. Îmi amintesc că a durat cîteva luni pînă să mă decid să o încep. Filmul pe care mă pregăteam să îl fac îmi vorbea despre o lume pe care nu o cunoşteam decît într-o foarte mică măsură. Cum aveam să reuşesc să descriu în imagini şi sentimente anii aceia, care îmi erau străini şi îndepărtaţi? Mă apăsau respectul, dojeni închipuite şi o teamă teribilă. Asta simţeam atunci cînd am decis să încerc, măcar, să aflu despre ce a fost vorba atunci, îndemnat de tatăl meu. Am descoperit, însă, într-una dintre cărţi, un exemplu de demnitate impresionant, pe care am reuşit cu greu să îl asimilez şi să îl înţeleg. Dar care m-a determinat să continuu şi, în cele din urmă, să fac filmul. Un om refuzase să divulge numele camarazilor săi de luptă sau locurile unde se ascundeau, în ciuda faptului că, în beciurile anchetei, îi fuseseră smulşi toţi dinţii cu un cleşte de cuie, apoi îi fuseseră smulse unghiile, de la mîini şi de la picioare, şi în cele din urmă degetele îi fuseseră zdrobite cu ciocanul. A murit demn, fără să îşi trădeze fiul rămas liber, fără să îşi trădeze prietenii. Numele lui a fost Titu Jubleanu. 

Am continuat, deci, să citesc. Am cîntărit, de-a lungul lunilor şi apoi anilor, opiniile unora, dar şi piedicile de tot felul, şi le-am respins

Nu voiam să mă las influenţat decît de întîmplările despre care citeam. Pe măsură ce înaintam prin materialul documentar, simţeam că mă scufund tot mai tare într-o structură mîloasă, rece şi foarte greu de suportat, care se îndepărta şi mă îndepărta tot mai tare de realitate.

Programul meu zilnic se redusese la lecturi şi vise întrerupte, printre cărţi şi hîrtii cu însemnări, absorbit de realitatea cutremurătoare pe care o descopeream. Devenise o impietate să mănînc, aflînd cît de greu obţineau alimente oamenii aceia. Nu mai ieşeam din casă aproape deloc, am întrerupt relaţiile cu prietenii şi cu familia. Mă înstrăinăm tot mai mult de prezent. Incursiunea mea în trecut se transforma, treptat, într-o obsesie căreia nu ştiam cum să îi fac faţă. 

Nu am împărtăşit nimănui senzaţiile pe care le trăiam pentru că ştiam că, pe de o parte, nu m-ar fi înţeles nimeni cu adevărat, dar şi că, pe de altă parte, nu mă simţeam în stare să mă rup de realitatea de care mă înconjurasem şi cu care, de multe ori, mă acopeream precum cu o pătură protectoare, într-o jalnică încercare de a înţelege. Durerea aceea cumplită, sentimentul inutilităţii, în unele cazuri, în faţa fricii permanente, a terorii şi a trădării, dar şi curajul nebunesc al acelor oameni, toate acestea mă copleşeau zilnic. Simţeam cum orice film aş fi văzut, orice ştire aş fi citit, orice informaţie din realitatea zilnică, ele se transformau într-o acuzaţie la adresa noastră, a celor de astăzi, indiferenţi la drama cumplită a acelui deceniu oribil în care mă adîncisem. 

M-am văzut cu puţini oameni în cei trei ani de documentare şi muncă la scenariu. Uneori le-am împărtăşit din grozăvia destinelor umilite şi strivite despre care citeam. Nici unul nu părea să înţeleagă drama acelor oameni. Cu adevărat, nu o înţelegeam nici eu. Nu credeam, pînă atunci, că asemenea oameni, deopotrivă femei şi bărbaţi, existaseră cu adevărat.

Îmi amintesc că, la cîteva luni după ce începusem să citesc despre anii aceia, am făcut o călătorie la Paris. În aeroport mi-am cumpărat un ziar. Cum totul părea că îmi vorbea, de undeva de departe, din trecut, cu forţă, aveam sentimentul că toţi anii aceia veneau peste mine, din urmă, cu puterea unui val uriaş. Pînă şi în ziarul pe care îl cumpărasem exista un articol despre anii ’50 şi despre Canal. Mi-am dat seama, chiar dacă pare o platitudine, că nu puteam scăpa de trecut nicicum şi că acesta transformă şi dictează forma prezentului şi felul în care îl percepem.

În noaptea aceea, aşa cum făcusem tot anul în cele cîteva călătorii pe care mă văzusem nevoit să le fac, am citit memorialistică. Mă însoţeau peste tot cărţile şi fişele mele, carnete cu însemnări şi schiţe lunare ale întîmplărilor, ale deciziilor şi ale eroilor acelor ani. Şi dacă la început fuseseră doar personaje care populau o lume ce mi se părea imposibil să fi existat în realitate, personaje ca în orice carte pe care o citisem pînă atunci, acum deveneau, pe nesimţite, oameni. Numele lor erau prea reale, suferinţa lor era prea detaliată sau, dimpotrivă, prea bine ascunsă printre rînduri ca să nu fie observată, vieţile lor începeau să se întrepătrundă cu viaţa mea în feluri subtile, pe care nu înţelegeam cum să le definesc ori cum să le fac faţă. Nu mă puteam raporta la ei, iniţial, decît ca la nişte informaţii ori simple statistici. Pe măsură ce le aflam poveştile şi le citeam mărturiile, însă, începeam să mă lupt cu durerea. Trecutul săpa şanţuri adînci în prezentul meu, chiar dacă mintea mea abia reuşea să definească marginile conturului acelor personalităţi, în ciuda faptului că mă uitam cu atenţie la fotografiile pe care le găseam prin documente, în încercarea de a desluşi ceva dincolo de momentul surprins de aparatul de fotografiat, cîte ceva din personalitatea acelor oameni, din ceea ce i-a făcut să fie altfel decît restul, urmele ascunse ale demnităţii, de parcă le-ar fi purtat tatuate ori imprimate pe cămăşi. Mă străduiam să folosesc orice umbră de ajutor în timida mea încercare de a-mi desluşi demersul la care mă înhămasem, stînd de vorbă cu bunicul meu din partea tatălui, Nicolae, de pildă, veteran de război, care îmi descria, ocolind durerea amintirilor, zilele, dar mai ales nopţile grele de la Oarba de Mureş. Încercam să înţeleg, în timp ce le memoram numele şi ajunsesem să îi cunosc după ticuri şi obiceiuri, din privirile luptătorilor despre care citeam, dacă simţeau care le va fi sfîrşitul. Mă legam de orice detaliu care mi-ar fi zugrăvit mai bine imaginea acelor ani de luptă şi de rezistenţă. Încercam, atunci cînd aveam date disponibile, să întocmesc, cu harta alături, tabele şi diagrame care cuprindeau nu doar locurile unde se ascundeau ori traseele pe care le foloseau în deplasări ori cînd erau nevoiţi să scape din încercuirile armatei, ci şi distanţa în luni sau zile de la momentul unei fotografii pînă în momentul morţii, încercînd să pricep ce trebuie să fi simţit atunci, ce cuvinte îşi spuneau în singurătate. Erau ele chiar acelea din memorii? Erau sinceri cu noi? Cu mine, cu posteritatea? Totul se întîmplase întocmai cum era descris de ei? Sau încercaseră să ascundă o parte a ororilor, convinşi fiind că nu le vom putea înţelege cu adevărat? Aş fi fost în stare, dacă nu să am aceleaşi convingeri, să fiu măcar demn? Îmi puneam aceste întrebări conştient că îmi petreceam cîteva zile în inima unui oraş în care nici unul dintre ei nu reuşise să ajungă vreodată, în timp ce îmi beam discret cafeaua în liniştea unui mic bistrou cochet. 

M-am trezit tulburat, după chiar prima mea noapte la Paris. Visul acela a fost cel care mi-a definit proporţia ororii mai tare decît orice altceva aş fi putut citi sau decît orice film aş fi putut vedea. Am ştiut că încercările mele de a reda chinurile lor sînt inutile, de fapt, că nu am să reuşesc nicicum să le prezint la intensitatea lor reală. Şi am decis că singurul mod onest de a mă raporta la trecutul acela ar fi fost să încerc să îl descriu aşa cum mi-l imaginasem citind acele cărţi. Ca pe un fragmentarium. Ca pe o ficţiune. Am încercat să prezint povestea luptătorilor ca pe un vis, asemănător imaginilor care îmi treceau prin memorie de fiecare dată cînd îmi reciteam însemnările. Am simţit că singurul fel prin care mă puteam raporta la suferinţa lor era să o prezint ca pe o închipuire, o plăsmuire dureroasă, dar apropiată de realitate, asemănătoare unui coşmar. Dar un coşmar pe care să îl plasez în mijlocul cîmpurilor şi pădurilor, printre zile cu soare şi printre culori, aşa cum se străduiau să şi-l amintească supravieţuitorii, într-o încercare omenească de a proteja memoria şi de a identifica rămăşiţe ale normalităţii în tot acel calvar greu de explicat. Am visat, în noaptea aceea, un grup de bărbaţi obosiţi, bărboşi, murdari, flămînzi. Le-am visat feţele, aşa cum stăteau plini de noroi pe bocanci şi pe hainele cărora nu am să le uit niciodată detaliile, nasturii, buzunarele, în ploaia citadină, aşezaţi pe scaunele acelea de lemn, la mesele de pe trotuarul spre care priveam din cafenea, uitîndu-se tăcuţi la mine, fără nici un gest, fără vreun cuvînt, cu arme în mîini. Şi am pornit la drum cu imaginea aceea în minte. Chiar dacă poate era doar închipuirea mea cea care încerca să mă convingă să merg mai departe. Am încercat cumva să retrăiesc lumea aceea, să o prezint, să o creez din nou aievea. Poate aşa cum ar fi trebuit să fie. 

Portretul luptătorului la tinereţe