Micro-regimul discursului totalitar

Critica e un act politic. E, astăzi, o acţiune publică de igienizare a societăţii sau de manipulare a ei. 

Cronica de teatru în perioada comunistă funcţiona pe două paliere de semnificare a realităţii teatrale. Era o cronică de înregimentare faţă de sistem sau o cronică de rezistenţă faţă de imperativele culturii oficiale. Cronica îşi epuiza valenţa critică şi ajungea să-şi mistifice rolul în comunitatea discursurilor publice. Se instituia astfel o solidaritate de panică, o logică a emoţionalităţii încorsetate, bazate pe răul comunitar pe care un spectacol l-ar fi putut face luminosului regim. „Regimul“ amputa funcţia salubrizantă a oricărui act critic, solicita analize pe linie şi încerca să instrumentalizeze spectacolul, ca să-l transforme în pericol naţional. Spectacolul era torturat etic şi amendat estetic dacă îndrăznea să fie centru de putere într-un regim de unică putere care-şi veghea contracandidaţii la discurs. Orice cuvînt multiplu semantizat, orice ambiguitate a topicii gestuale, orice radicalitate de subtext era decapitată. Orice virtuală nuanţare era sinucigaşă într-un cîmp de discurs minat, care privilegia tunelul retoric oficial. 

Cronica de teatru în organul oficial de partid – Scînteia, care executa abaterile ideologice grave – contabiliza gradul de periculozitate lexicală şi de deviaţie atitudinală. În spectacolul de teatru, cuvintele erau bombe care trebuiau dezamorsate la timp, iar în spectacol de dans, mişcarea instituia un cod cinetic subscris normelor de percepţie înşurubate de sistem. 

Tot ce ţinea de un spaţiu al autorităţii reprezentărilor lingvistice sau vizuale era sub control. Cuvîntul trebuia să se supună. Mişcarea trebuia să se plieze pe o scenă supravegheată de ochiul directivelor. Nu puteai dansa cu picioarele goale pentru că era un semn de sărăcie pe care prosperitatea naţională nu o putea îngădui. Nu puteai dansa cu spatele pentru că era o sfidare flagrantă faţă de conducătorul iubit şi nu puteai îngenunchea pe scenă decît dacă elogiai partidul. Abaterile de la codul de reprezentare recognoscibil şi acceptabil erau privite drept acte de delincvenţă ideologică, pedepsite cu interdicţia. Spectacolul se sfîrşea uneori înainte de-a începe, dar continua deseori să supravieţuiască în conştiinţa publică. 

Cazul spectacolului Revizorul (regia Lucian Pintilie, Teatrul „Bulandra“, Bucureşti, 1972) este unul dintre exemplele notorii. Un spectacol devenea manifest politic, cu o conştiinţă acută a necesităţii de a submina retorica unui sistem care crea comunităţi de teroare şi insule de suspiciune. Un spectacol se legitima prin rapel la un cotidian crîncen şi prin gesturi care stabileau un pact de complicitate tacită cu domeniul de influenţă autoritară (primirea lui Hlestakov cu pîine şi sare). Şi pentru că autoritatea avea orgoliul singularităţii şi nu permitea poziţionarea critică faţă de mecanismele ei de cenzură, reprezentaţia din 30 septembrie 1972 a fost interzisă, lui Lucian Pintilie i s-a interzis să mai monteze spectacole în România, iar Liviu Ciulei, directorul Teatrului „Bulandra“, a fost imediat destituit pentru că a apărat spectacolul. În ziarul Scînteia, care nu publicase nici o cronică despre spectacol, a apărut un comunicat al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste: „Un mare număr de spectatori s-au adresat Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste exprimînd protestul şi nemulţumirea faţă de cum a fost pusă în scenă, la Teatrul «Lucia Sturdza Bulandra», piesa Revizorul de N.V. Gogol. Montarea şi adaptarea piesei denaturează opera marelui dramaturg, atitudine incompatibilă cu rolul teatrului românesc – tribună a reprezentării autentice a valorilor culturii naţionale şi universale. Biroul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste a hotărît suspendarea spectacolului şi interzicerea de a fi reprezentat pe vreo altă scenă din ţară într-o asemenea adaptare şi va lua măsuri pentru ca astfel de manifestări să nu mai aibă loc în viaţa culturală din România.’’ (Scînteia, 30 septembrie 1972) 

Cronicile care apăruseră în România literară – semnate de Matei Călinescu, Lucian Raicu şi Ana Blandiana – defineau o atitudine solidară care încerca să se opună cenzurării previzibile a spectacolului. Analiza competentă era un regim de discurs perdant în faţa mistificării oficiale, retoric drapate în reacţie democratică a publicului. 

Actul critic ar trebui să poată genera o criză a discursului oficial. Critic şi criză au etimologie comună în krinein – „a separa, a judeca, a decide“. Prin extrapolare, criticul este cel care produce o criză în sistem, cel care pune întrebări incomode şi articulează dileme explozive. „Banalitatea este sinistră, imbecilitatea aparent inofensivă ia proporţii apocaliptice, platitudinea ridică un mare semn de întrebare asupra viitorului omului noi. Iată de ce, de la Revizorul lui Pintilie – scria Lucian Raicu în România literară în 1972 – nu plecăm satisfăcuţi, ci îngrijoraţi, îngînduraţi.“ 

Îngrijorarea e semnul unei slăbiciuni pe care macroregimul discursului politic nu i-o permite microregimului discursului critic. A fi îngrijorat e un lux intolerabil într-un sistem care te vrea parte din spectacolul adulării de stadion. 

În perioada comunistă, se poate vorbi despre cronica oficială de idiotizare şi despre o cronică autentică de lucidizare, cu spaţii de manifestare fragile. 

Despre totalitarismul cronicii de careu, care funcţiona într-un regim punitiv al punerii publice la punct şi la index. 

Mihaela Michailov este critic de teatru şi dramaturg.