⬆
teatrul sub comunism şi mai încoace
Spectacole de legendă
E greu să-mi dau seama de cînd anume datează primele mele amintiri legate de teatru. În decembrie 1989 aveam 12 ani. Probabil că am apucat, în comunism, cîteva ieşiri cu clasa la teatru. Am văzut – asta îmi amintesc – Pinocchio, Motanul încălţat şi Punguţa cu doi bani la Teatrul „Ion Creangă“ şi cîteva spectacole de animaţie la „Teatrul de marionete“ Ţăndărică.
Interdicţii şi tabuuri la teatru
În regimurile totalitare – iar comunismul nu a făcut excepţie, ba dimpotrivă –, cenzura reprezintă o interfaţă a poliţiei politice. Una este un aparat de intimidare (existenţială) şi de teroare, în vreme ce cealaltă – de represiune artistică. Norman Manea o numeşte „Poliţia secretă a Cuvîntului“.
Exerciţiu de nostalgie
Sînt cîţiva ani buni de cînd teatrul aproape că a încetat să mă mai intereseze. În aceste condiţii, era un gest firesc ca, atunci cînd am luat act de asta, să renunţ şi la cronica dramatică. Ce rost are să mai comentezi spectacole care nu te satisfac, din aceleaşi motive din care nu te-au mişcat nici precedentele 100 de montări văzute? O provocare s-ar fi găsit, totuşi: cum să scrii mai departe fără să te repeţi? Un timp, rigorile unui astfel de exerciţiu stilistic m-ar fi putut motiva.
"...tiranii noştri dragi!"
De mult îmi amintesc o frază a lui Seneca: „Nu te bate cu oricine căci lupta lasă urme“. Alegerea adversarului nu depinde, cel mai adesea, de noi, dar confruntarea cu el, puţin contează rezultatul, e întotdeauna contagioasă. Natura conflictului şi identitatea inamicului îşi depun pecetea chiar şi pe omul cel mai convins de legitimitatea cauzei sale.
Cîteva zile pînă la chenzină...
Cînd domnul acela cu căciulă de miel (al cărui nume nu poate fi pronunţat pentru că, între timp, a devenit marcă înregistrată) a fugit cu elicopterul, nu aveam decît zece ani. Fusesem doar de două ori la teatru, o dată la Ţăndărică şi o dată la Creangă, în ieşirile voluntar-obligatorii cu clasa. În rest, teatru însemna pentru mine programul distractiv de la Album Duminical şi cel de la Revelioane, de la televizor.
O plută de salvare
Fără îndoială, rolul cel mai de seamă al teatrului din vechiul regim a fost unul de opoziţie şi rezistenţă. Nici una dintre celelalte arte nu s-a manifestat atît de pregnant şi, aş zice, riscant, cum a făcut-o teatrul, avantajat în acest sens de specificul său, de mijloacele de expresie care-i stau la îndemînă, de masca pe care ştie s-o poarte.
O noapte furtunoasă
O noapte furtunoasă a cunoscut diverse interpretări în diverse registre ale comicului. Am avut, astfel, un Caragiale burlesc şi enorm, un Caragiale satiric, un Caragiale cinic şi grotesc, un Caragiale atroce. Iată acum un Caragiale sentimental, datorat montării regizoarei Sorana Coroamă-Stanca, un Caragiale care validează succesiunea lui Al.I. Bassarabescu şi pe care mulţi dintre noi l-am uitat în aşa măsură încît acum, văzîndu-i la TV masca binevoitoare, nu i-am recunoscut-o şi de aceea i-am şi
Micro-regimul discursului totalitar
Critica e un act politic. E, astăzi, o acţiune publică de igienizare a societăţii sau de manipulare a ei. Cronica de teatru în perioada comunistă funcţiona pe două paliere de semnificare a realităţii teatrale. Era o cronică de înregimentare faţă de sistem sau o cronică de rezistenţă faţă de imperativele culturii oficiale.
Turnee în străinătate
În anii ’70-’80 se făceau adesea turnee artistice în Europa – au fost două decenii în care statele europene au investit mult în cultură, inclusiv în ţările socialiste. Existau protocoale de schimburi artistice între agenţiile de impresariat din ţările socialiste şi prin asta se asigura o prezenţă permanentă atît a artiştilor români în aceste ţări cît şi a celor din URSS, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, RDG etc. în România.
Diplomă de masochist
Rîndurile de mai jos reprezintă impresii şi opinii de spectator, de amator sau, mai curînd, de avid consumator de teatru, lipsit de orice veleitate de critic dramatic. Conţin, deci, inerenta doză de subiectivism, de amintiri aburite, de memorie bruiată de trecerea anilor.
Take, Ianke şi Cadîr
Cei trei muşchetari erau, după tradiţie, patru: Ion Finteşteanu, Al. Giugaru, Costache Antoniu, Marcel Anghelescu. Patru iliştri pensionari, patru artişti ai poporului, patru vedete, patru capitole de istorie teatrală.
"Eu am plătit tributul, dar nu am trădat"
Dialog cu Radu PENCIULESCU.
"Ruptura s-a produs în momentul Revizorului, care a fost transformat în ţap ispăşitor pentru a impune o nouă politică culturală. Fractura s-a deschis atunci progresiv, apoi s-a adîncit. Rana nu s-a cicatrizat pînă în 1989!"