Exerciţiu de nostalgie

Sînt cîţiva ani buni de cînd teatrul aproape că a încetat să mă mai intereseze. În aceste condiţii, era un gest firesc ca, atunci cînd am luat act de asta, să renunţ şi la cronica dramatică. Ce rost are să mai comentezi spectacole care nu te satisfac, din aceleaşi motive din care nu te-au mişcat nici precedentele 100 de montări văzute? O provocare s-ar fi găsit, totuşi: cum să scrii mai departe fără să te repeţi? Un timp, rigorile unui astfel de exerciţiu stilistic m-ar fi putut motiva. Numai că, pînă şi pentru asta, o condiţie obligatorie ar fi continuat să fie vizionarea spectacolelor. Ei bine, aici am clacat. Iar desfiinţarea LAI-ului – locul în care textele mele, mai mult sau mai puţin săptămînale, se simţeau în largul lor – nu putea să fie decît un semn al Destinului: era sacrificat un excelent supliment cultural, numai ca să înţeleg eu că e cazul să mă opresc! 

Fireşte că mi-am făcut procese de conştiinţă. În astfel de situaţii, cauzele – se ştie – s-ar cuveni a fi căutate mai întîi în interioarele proprii. Unde dispăruse nerăbdarea cu care aşteptam ieşirea unei noi premiere? Dar emoţia cu care călcam în sala de teatru – ba nu, chiar în foaier? De ce începuse să mi se pară mai interesant, mai incitant, mai plăcut orice alt mod de a-mi petrece timpul pe care ar fi trebuit să-l dedic teatrului? Mai întîi, am crezut că e vorba de un moment de uzură – firească, după un deceniu şi jumătate de cronică; şi, nădăjduiam, pasageră. Negreşit, pasiunea avea să triumfe. Că doar pasiunea fusese aceea care-mi gîtuia vocea, de îndată ce mă aşezam pe locul meu – fie că urma să văd un spectacol montat de un regizor mare ori de un debutant, fie că şedeam în fotoliul comod al unei loji ori pe taburetul scîlciat al unui bar în care se consumau şi spectacole de teatru… 

Trecerea timpului nu avea să înlăture apatia pe care o pusesem pe seama uzurii. În plus, am mai văzut touşi din cînd în cînd spectacole – unele, excelente –, care nu mi-au resuscitat însă apetitul de a consuma teatru altfel decît ocazional. Prin urmare, am continuat demersul (auto)explorator, cu speranţa că e cu neputinţă să nu dau de sursa problemei, de cauze. Şi, pentru a nu scăpa din vedere nici o o explicaţie, oricît ar fi fost ea de neplăcută, de brutală, am făcut efortul de a mă furişa o vreme în tabăra nostalgicilor. Oare nu e cumva un sîmbure de adevăr în concepţia nostalgismului (prefer acest termen, care compromite în mai mică măsură nostalgia propriu-zisă), cum că era mai bine înainte – cel puţin în ceea ce priveşte teatrul? 

Mai discretă la modul explicit, părerea aceasta animă în continuare „concepţia despre lumea şi viaţă“ (cel puţin, despre lumea şi viaţa teatrală) a multora dintre consumatorii, comentatorii şi, mai ales, directorii de teatru. Argumentele forte (dincolo de siguranţa subvenţiei şi a „locului de muncă“ – contrabalansate, într-o oarecare măsură, de intruziunile cenzurii; dar, dragă, chiar şi printre ăia se mai găseau oameni de înţeles, nu-i aşa…) sînt 1) caracterul de eveniment al multora dintre spectacolele vremii cu asaltul aferent al publicului şi 2) anvergura multora dintre personalităţile actoriceşti ale vremii. Cu alte cuvinte, cum îmi spunea, nu de mult, un şofer de taxi al cărui apetit teatral fusese deschis şi consolidat de distribuitorii de bilete de întreprindere: „Păi, se mai nasc, azi, actori ca Toma Caragiu, Amza Pellea, Colea Răutu, Dem Rădulescu, Ştefan Iordache?“. 

Aşa că mi-am luat avînt şi am făcut un salt în timp, evocîndu-mi, pe cît posibil, spectacolele mari de altădată. Şi am dat, într-adevăr, peste cîteva fără cusur. Altele, însă, au început acum, peste decenii, să-şi arate defectele. Unele – flagrante chiar. Cum de nu le văzusem atunci? Dar cine, dintre spectatorii de atunci, le remarcase? Copleşitoare, emoţia mesajului subversiv eclipsase orice neajuns, de la erori de construcţie, ritm, pînă la stridenţe de joc, neputinţe legate de dicţie şi cîte altele. Una din culmile ironiei: imperativul, propagat de ideologia de atunci, al primatului mesajului în artă îşi afla ecoul autentic tocmai în acele producţii ce încercau, oricît de aluziv, discret, fragmentar, să demaşte tarele sistemului. Sigur, nu era mesajul dorit de partid, dimpotrivă! Numai că cel care se impunea autoritar era, desigur, mesajul. Şi încă în asemenea măsură, încît punea în umbră orice neîmplinire ţinînd de estetică, meşteşug… În asta stătea, în fapt, puterea teatrului de atunci. 

Astăzi, teatrul se vede privat de ceea ce fusese un privilegiu fundamental: acela de a fi unicul furnizor al unui articol vital. Un gest mărunt, o intonaţie aluzivă, o grimasă ne răzbunau pentru toate umilinţele şi privaţiunile diurne şi ne dădeau iluzia colectivă a libertăţii. Acum, această nevoie e satisfăcută – cu asupră de măsură chiar – pentru cei mai mulţi. Au apărut însă multe altele, mai subtile, mai greu de sesizat, mai… „mici“, dacă e să le comparăm cu privarea de libertate; dar, într-un fel, mai reale. Pentru a deveni din nou necesar, vital, teatrul ar trebui să-şi rafineze instrumentarul, să sesizeze noile necesităţi, noile traume şi să reacţioneze pe măsură. Lucru pe care îl fac, de altfel, o serie de regizori tineri, chiar şi cîţiva autori de piese. Numai că ei se izbesc de un sistem încremenit, pare-se, în inerţie şi uluială. Un sistem ai cărui promotori, fără să-şi fi schimbat cîtuşi de puţin mentalitatea şi Weltanschauung-ul, nu înţeleg de ce teatrul nu mai e ce-a fost – cînd ei fac în continuare exact ce făceau înainte. Şi, dacă cineva ar încerca să le explice că ceva s-a schimbat totuşi în jurul lor (lumea?!?), ne putem imagina un ridicat din umeri, un surîs superior şi fudul: mofturi, monşer! 

Cît despre numele mari, de monumentele scenei noastre – am fost de multe ori tentat să încerc să adaug, pe lista începută de şoferul de taxi, nume din generaţiile de după 1989. Actori şi actriţe al căror talent nu mi se pare cu nimic mai prejos decît al maeştrilor evocaţi. Şi asta, cu toate că au absolvit şcoli incomparabil mai proaste decît aceia. Doar că cei mai mulţi nu au loc în teatrele de stat. Iar teatrele independente nu beneficiază de o strategie de susţinere care să le permită să funcţioneze cît de cît normal, cît de cît regulat. Cît despre aceia care au reuşit să intre în sistem – ei bine, mulţi dintre ei se lasă înghiţiţi de un teatru vetust, leşinat, inert, iar talentul lor eşuează undeva în… trecut. 

Există şi actori care au avut norocul de a se afirma, de a nu-şi altera talentul şi personalitatea. Dar, într-un teatru care nu mai este decît un mijloc de petrecere a timpului liber, printre multe altele, şi nicidecum o necesitate, ei beneficiază de o vizibilitate incomparabil mai redusă decît colegii lor de altădată. Pentru ei, şansa de a fi cunoscuţi a rămas aproape în exclusivitate filmul. Numai că, acolo, ajung să se vadă eclipsaţi de celebritatea unor îndoielnice vedete media, pe care goana după audienţă a producătorilor le-a transformat în staruri. 

Cam acestea ar fi concluziile micului meu exerciţiu de nostalgie. Dar oare se pot ele numi concluzii? Poate că e momentul unui exerciţiu de fermitate. Aşadar, era mai bine înainte, au ba? Mai exact – ca să restrîngem aria speculaţiilor digresive ale celui încolţit să răspundă – era mai bun teatrul înainte de 1989? Da sau nu?!? 

Mda. Mi-e dor de un teatru care să mă mişte, care să mă oblige să aflu lucruri importante despre mine şi viaţa mea şi lumea în care trăiesc şi… Mi-e dor şi de fervoarea specifică lumii teatrale de atunci, de aura pe care o vedeam pe fruntea actorilor, a regizorilor – a artiştilor. Dar mi-e dor şi de o lume normală, în care teatrul să-şi cucerească în mod firesc toate aceste privilegii.

Victor Scoradeţ este critic de teatru şi regizor.

Foto: Alex Maftei