O plută de salvare

Ștefan OPREA
Publicat în Dilema Veche nr. 345 din 23 - 29 septembrie 2010
O plută de salvare jpeg

Fără îndoială, rolul cel mai de seamă al teatrului din vechiul regim a fost unul de opoziţie şi rezistenţă. Nici una dintre celelalte arte nu s-a manifestat atît de pregnant şi, aş zice, riscant, cum a făcut-o teatrul, avantajat în acest sens de specificul său, de mijloacele de expresie care-i stau la îndemînă, de masca pe care ştie s-o poarte. De fapt, reprezentanţii regimului îşi dădeau foarte bine seama de subversivitatea acestei măşti, o socoteau parşivă şi pernicioasă şi îşi luau măsuri de apărare; apărare prin supraveghere continuă şi prin intervenţii dure, suflînd şi în iaurt, adică cenzurînd pînă şi cele mai blînde aluzii. Au fost însă destule spectacole care nu se opreau la blînde aluzii, ci puneau în imagine scenică metaforică incisive atacuri la adresa regimului comunist, a realităţilor, a conducătorilor etc. E celebru cazul spectacolului lui Lucian Pintilie cu Revizorul de Gogol. S-a dat o adevărată bătălie între reprezentanţii cenzurii şi realizatorii spectacolului de la „Bulandra“. Au învins, bineînţeles, politrucii, spectacolul fiind interzis, după numai două sau trei reprezentaţii. Dar spiritul contestatar lansat de el a rămas, a prins rădăcini nu numai în conştiinţa artistică a timpului, ci şi în conştiinţa publică. Spectatorii – pătura inteligentă, cultă a publicului – nu se mai mulţumeau nici cu repertoriul impus prin dispoziţii draconice, nici cu viziunile regizorale obediente, care dominau viaţa teatrală. Ei voiau îndrăzneală şi nesupunere, voiau adevărurile cele mari, la care nu aveau acces pe alte căi. Şi marii regizori încercau să le ofere. Am văzut destule spectacole care au reuşit să rostească asemenea adevăruri, chiar dacă de sub masca subversivă a metaforei. Aşa a fost, de pildă, Măsură pentru măsură de Shakespeare, de la Teatrul Giuleşti, în regia lui Dinu Cernescu, în care imaginea dictatorului, a tiranului căpăta dimensiuni monstruoase, iar semnele scenice trimiteau clar la imediatul realităţilor noastre. Exemple sînt multe. Voi mai da unul singur – poate mai puţin cunoscut de critici pentru că e datat decembrie 1989, iar după evenimentele „revoluţionare“ a ieşit repede de pe afiş. E vorba de Scadenţa lui Elias Canetti, premieră pe ţară la Teatrul Naţional din Iaşi, în regia foarte tînărului Ovidiu Lazăr. A fost un spectacol premonitoriu. Ideile care îl animau se refereau la puterea discreţionară, la dogmă, la tiranie, la supunerea oarbă, la depersonalizarea individului şi, inevitabil, la revoltă. Canetti imagina o societate înspăimîntătoare, ajunsă la un grad de gregaritate dincolo de care nu se mai poate înainta în ordinea opresiunii şi a supunerii, o societate dogmatizată, tiranizată, în care fiecare ins era înmatriculat, încarcerat în propria-i spaimă, în propria-i celulă, pe care o purta permanent cu el sub forma simbolică a unei capsule cuprinzînd un număr. Indivizii nu mai aveau nume, ci doar un număr.

Fiecare purta această capsulă atîrnată de gît, ca un medalion; asta era legitimaţia lui. Terorizantă invenţie această capsulă în care tiranicul Capselan pretindea a fi închise ermetic destinul şi limitele vieţii fiecăruia şi în funcţie de care oamenii erau datori să-şi carteleze viaţa, dar mai ales să se supună şi să nu încerce a cunoaşte, a cerceta, a se întreba de ce şi cine a hotărît să fie aşa. E greu de stabilit dacă scriitorul a intenţionat să dea ideilor sale sensuri sociale şi politice atît de adînci şi de tăioase; mai curînd credem că el a vrut să propună o temă existenţială generală, piesa lui fiind o meditaţie asupra destinului individului şi asupra aspiraţiei acestuia de a cunoaşte şi de a înţelege legăturile şi limitele implicării sale în social şi politic. Relaţia Individului cu Timpul, sub imperiul Morţii – acesta este axul în jurul căruia se structurează conflictul dramatic (conflict, de fapt, inexistent în sens obişnuit, dogmatic, ci aflîndu-se conţinut şi rezultînd din întreg, cum rezultă torentul de apă din topirea zăpezii).

Fără a altera această substanţă filozofică a textului, regizorul descoperea, şi spectacolul său propunea consonanţe cu/şi circumscrieri posibile în societatea de tip totalitar; metafora scenică dezvăluia o societate monstruoasă în care fiecăruia i se rezervă o cartelă de alimente. Vieţi pe cartelă – iată o tragică metaforă a unei realităţi sinistre. Cel care menţinea ordinea, care impunea dogma, care hotăra destinul fiecăruia era Marele Capselan, dictatorul, tiranul. „Atîta vreme cît eu sînt aici, nici o dezordine nu va putea să prindă rădăcină“ – zicea el, amintind de recente discursuri demagogice şi infatuate care ne ameninţau cu nemurirea dictaturii. 

În Consiliul artistic al teatrului, vegheat de ochiul vigilent al trimisului puterii, au fost discuţii violente, pledoarii şi opoziţii ajunse în pragul coliziunilor fizice. Cenzorul oficial a trebuit să cedeze însă – cred că de frică, pentru că la Timişoara avuseseră loc evenimentele cunoscute. Spectacolul a fost prezentat şi publicul a rămas înmărmurit – în aceeaşi măsură de spaimă şi de ascunsă satisfacţie: în sfîrşit, lucrurilor li se spunea pe nume. 

Cazul de la Iaşi era, fără îndoială, urmarea – destul de tîrzie, ce-i drept – a spiritului de rezistenţă şi revoltă pe care îl lansase, cu mulţi ani în urmă, spectacolul lui Lucian Pintilie. Dar acest caz nu a fost singular. Cercetarea istoriei de cincizeci de ani a teatrului românesc sub comunism ar putea evidenţia multe cazuri similare de demnitate civică şi artistică, prin care această artă – repet, mai mult decît oricare alta – şi-a înnobilat condiţia şi rolul în societate, dincolo de prea numeroasele dovezi de supunere, de oportunism şi conformism, care au aruncat asupra lui un greu oprobriu. 

Ar mai fi de semnalat, pentru această dificilă perioadă din istoria teatrului, un aspect important, dincolo de cel al rezistenţei şi opoziţiei de ordin social şi politic. Prin cei mai valoroşi creatori – regizori, dramaturgi, actori – teatrul a subminat estetica realismului socialist. Liviu Ciulei, Lucian Giurchescu, Lucian Pintilie, György Harag, Radu Penciulescu, Crin Teodorescu, Vlad Mugur, Sorana Coroamă-Stanca, Valeriu Moisescu, precum şi generaţia mai tînără de regizori înnoitori – Cătălina Buzoianu, Dan Micu, Alexa Visarion, Mihai Măniuţiu, Tompa Gabor, Al. Tocilescu, Al. Dabija, Andrei Şerban şi alţii încă – au aruncat peste bord teoriile şi procedeele de creaţie conformiste şi au impus o nouă gîndire şi o nouă estetică, chiar sub privirile drastice ale puterii. Exemplare din acest punct de vedere au fost spectacole ca Nepotul lui Rameau, A murit Tarelkin, Troilus şi Cresida, Visul unei nopţi de vară, Furtuna, Maestrul şi Margareta, A treia ţeapă şi altele, şi altele. 

Prin teatru ne-am salvat o parte semnificativă din ceea ce a însemnat, în comunism, existenţa noastră spirituală, conştiinţa civică şi demnitatea umană atît de greu încercate. 

Ştefan Oprea este critic teatral, profesor la Facultatea de Teatru, Universitatea „George Enescu“, Iaşi.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Campania de recrutare a Kievului capătă ritm. Noile metode prin care sunt atrași voluntari pentru armata ucraineană
Campaniile menite să intensifice recrutarea voluntară, inclusiv campanii de relații publice au pus pe roate efortul de mobilizare a noi recruți pentru armata ucraineană, pe fondul entuziasmului scăzut al ucrainenilor de a se înrola, relatează Reuters și The Guardian.
image
Cum să folosești corect aerul condiționat de la mașină. Sfaturi pentru economia de combustibil: „nu mori, va fi rece mașina” VIDEO
Vara aceasta, temperaturile ridicate ne fac să apelăm din ce în ce mai des la aerul condiționat al mașinii. Însă, o utilizare incorectă a acestuia poate duce la un consum crescut de combustibil și chiar la probleme tehnice.
image
Seceta lovește România. Sute de localități rămân fără apă. Se face apel la rațiune
România se confruntă cu o criză acută a apei, zeci de localități rămânând fără această resursă vitală. Seceta prelungită a dus la scăderea semnificativă a nivelului în lacurile de acumulare, iar debitele râurilor sunt sub media multianuală.

HIstoria.ro

image
Destinul unui general uitat, în „Historia” de iulie
„Rareori un simț mai înalt al datoriei și al dreptății s-a împerecheat cu o mai desăvârșită simplicitate, cu o mai prietenească modestie,” spunea istoricul Gheorghe Brătianu despre Nicolae Dăscălescu – general decorat, apoi deținut politic și țăran sărac. Descoperiți un destin excepțional.
image
Pe vremea când nu exista cod roșu și aer condiționat: în 1911 canicula a făcut prăpad în Europa și SUA
Chiar dacă valurile de căldură devin din ce în ce mai intense și mai frecvente ca urmare a încălzirii globale, acestea nu reprezintă un fenomen nou în istorie. Un exemplu tragic este vara anului 1911, când Franța a fost lovită de un val de căldură devastator. În acea perioadă, peste 40.000 de oameni
image
De ce mergeau bogătașii ruși la Nisa?
Citirea romanului Fum, de Turgheniev, dar și reluarea prozei mele despre Rușii de la Baden Baden, au făcut să mă întreb: De ce mergeau rușii din lumea înaltă în Occident în proporție de masă? De ce nu dădeau năvală occidentalii în Rusia țaristă?