Diplomă de masochist

Antoaneta RALIAN
Publicat în Dilema Veche nr. 345 din 23 - 29 septembrie 2010
Diplomă de masochist jpeg

Rîndurile de mai jos reprezintă impresii şi opinii de spectator, de amator sau, mai curînd, de avid consumator de teatru, lipsit de orice veleitate de critic dramatic. Conţin, deci, inerenta doză de subiectivism, de amintiri aburite, de memorie bruiată de trecerea anilor. De altfel, ca să mă menţin tot în sfera preambulului, încă nu m-am hotărît dacă trebuie să mă simt flatată sau frustrată de faptul că, de cîte ori e vorba de o anchetă sau un reportaj privitor la aspecte antediluviene, se apelează şi la memoria mea octogenară, şchiopătîndă. Aştept întrebări despre apariţia primei roţi în Bucureşti sau a primei scîntei de amnar care a declanşat un foc. 

Întîmplător, zona artei dramatice mi-a fost familiară şi în comunism, şi înainte, şi după. În timpul studenţiei, duminicile mele aveau un tipar invariabil: dimineaţa – concert la Ateneu, între 3 şi 5 – cinema, seara – teatru. După terminarea facultăţii, am fost angajată la Ministerul Culturii – Direcţia Generală a Editurilor. Muncă anostă, salariu anemic, dar un imens avantaj: o dată pe săptămînă – bilete de teatru gratuite acordate de Direcţia Teatrelor, aflată cu un etaj mai jos. Colegii mei erau mai selectivi, mai precauţi în alegerea pieselor la care cereau bilete, eu, însă, ţineam să văd întreg repertoriul – din curiozitate, din nevoia de a absorbi tot ce înseamnă scenă, decor, interpretare, tot ce-mi oferea o fereastră spre altceva. Înghiţeam, fără discriminare, încît colegii de birou, regretatul italianist Florin Chiriţescu şi talentatul maghiarist Constantin Olaru (olar prefăcut acum şi el în oale şi ulcele) mi-au înmînat o diplomă scrisă pe un formular oficial pentru „masochismul participării la toate producţiile teatrale“. 

Gustam clipele de suspensie pînă se înălţa cortina, momentul de mister cînd se sting luminile în sală, sunetul de gong care îmi dădea fiorul primelor măsuri din Simfonia a V-a, apoi deschiderea luminoasă a scenei spre un fragment de viaţă paralelă. De foarte multe ori, fragmentul de viaţă paralelă era la fel de plicticos, de cenuşiu, de găunos ca şi viaţa reală, din fotoliul căreia îl urmăream. Am făcut o baie profundă de realism socialist românesc şi sovietic, de texte lozincarde, de dialoguri dogmatice, de maniheism obtuz, secretari de partid – chintesenţa tuturor virtuţilor – vs personaje negative, subversive şi duşmănoase. 

Dar... Dar chiar şi piesele cele mai everachiste, chiar şi satirele cu haz tezist marca Baranga, chiar şi dramele socialiste apoşite erau purificate, sublimate – aş spune –, transcendate de interpretările unor actori extraordinari. Eu nu fac parte din liga suspinătorilor cu eticheta „pe vremea mea...“. Ştiu şi susţin că azi avem actori şi regizori admirabili. Însă, „pe vremea mea“ exista, parcă, o strălucire, o măiestrie, o dedicare absolută, un devotament organic faţă de artă, o comunicare, o empatie între actor şi spectator care, pe parcursul procesului istoric de renovare a publicului, au împrumutat forme diferite. De pildă, pe atunci, Caragiale era parcă mult mai Caragiale decît, paradoxal, în zilele atît de caragialeşti de acum. Nimeni nu mai poate fi un Rică Venturiano atît de vibrant ca Radu Beligan, un Trahanache ca Giugaru, un Pristanda ca Marcel Anghelescu, un Conu Leonida ca Birlic. Sau o Coana Joiţica de talia superbei Elvira Godeanu. Aşa cum irepetabilă rămîne Opera de trei parale în interpretarea lui Toma Caragiu. Se juca mult Brecht, în zilele acelea, ceea ce pigmenta oarecum repertoriul. Incredibil, dar am văzut-o în Brecht pe Stela Popescu, pe la începuturile carierei ei. 

Şi apoi, în teatru plutea vraja „Marilor Frumoşi“: George Vraca, cu inflexiunile lui vocale adînci, senzuale; Geo Barton, sex-simbol înainte de a se fi inventat noţiunea; Mihai Popescu, cu zîmbetul lui melancolic, contopit, în percepţia mea, cu Bălcescu al lui Camil Petrescu. Poeticul, pateticul, diafanul Emil Botta, inegalabil în Năpasta. Şi pandantul lor feminin – les belles de nuit –, Tanţi Cocea, de o feminitate tulburătoare, rafinata, rasata Dina Cocea – ambele aureolate de paternitatea lui N.D. Cocea –, temperamentala Carmen Stănescu, suava, sensibila Valeria Seciu, aspra, dar desăvîrşita Olga Tudorache. Pe de altă parte, monştrii sacri care îţi tăiau respiraţia: eu l-am mai apucat pe Ion Manolescu într-un Hamlet cutremurător (de altfel, am parcurs toată filiera hamletiană: Manolescu, Vraca, Pintea, Iureş, Caramitru, plus Lawrence Olivier); Gheorghe Storin în Lear, clonat mult mai tîrziu de Victor Rebengiuc; Lucia Sturdza Bulandra (am asistat, în sală, la un mic incident care a făcut vîlvă: în Profesiunea doamnei Warren, la un moment dat, doamnei Bulandra i-a alunecat proteza dentară; s-a întors demnă cu spatele la public şi, după un moment, şi-a reluat jocul cu mult aplomb); Aura Buzescu, statuară în Vizita bătrînei doamne. 

Existau spectacole indisolubil legate de, identificate cu personajul principal: Nepotul lui Rameau cu Dinică, Sfînta Ioana cu Clody Bertola, Tartuffe cu Finteşteanu, Oameni şi şoareci cu Florin Piersic (mai subtil decît toţi Mărgelaţii lui Barbu la un loc). 

Şi, într-o bună zi, zidul de beton al realismului, mai mult sau mai puţin socialist, a fost străpuns de o ferestruică de teatru absurd: tentativa tîrzie de recuperare a lui Eugen Ionescu – Rinocerii şi Regele moare. O colosală, de neuitat, rinocerizare scenică a lui Beligan şi a lui Ion Lucian. Pentru mine, întîlnirea cu teatrul absurd a fost un fel de şoc electric. Aşa cum, din momentul în care am văzut un balet al lui Maurice Béjart, nu m-au mai atras graţiozităţile şi unduirile de lebădă ale baletului clasic, iar coliziunea cu Eugen Ionescu mi-a stîrnit un insaţiabil apetit pentru teatrul modern. 

În anii aceia, profană cum eram, nu sesizam rolul şi importanţa regizorilor (aşa cum, ca să pledez pro domo, mulţi cititori de literatură străină ignoră numele traducătorilor). Desigur, ştiam bine de Ciulei, Pintilie, Penciulescu, Esrig, Sică Alexandrescu, dar nu asociam producţia dramatică cu regizorul, ci doar cu actorii. A fost necesar să citesc multe cronici ale criticilor, în vogă pe atunci – rigurosul Valentin Silvestru, caustica Margareta Bărbuţă, tandra Ileana Berlogea –, pînă să înţeleg ponderea efortului regizoral. 

Da, în anii aceia urîţi, de frig, foame, cozi şi spaime, teatrul românesc –, prin actorii şi regizorii săi –, a însemnat pentru mine poarta deschisă spre o virtuală evadare şi un exerciţiu de admiraţie. 

Antoaneta Ralian este traducătoare.

Foto: Scenă din spectacolul Titanic vals de Tudor Mușatescu.

marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.
p 12 Ofelia Popii in Faust adevarul ro jpg
„Nu mai avem actorii de altădată.” Avem alții!
O să ajungeți la concluzia mea: nu mai avem actorii de altădată, avem alții!
Photograph of young people working inside of an office, Clarkesville, Habersham County, Georgia, 1950   DPLA   0bad432e7cd39b19c5d20e318441d7f2 004 jpeg
Despre aparenta lipsă a valorilor
Nu (prea) știm cum va arăta sistemul de valori al lumii de mîine. E însă bine de știut că va fi altfel.
p 14 WC jpg
Privește cerul!
Acolo, în cerul inimii, merită să fie rînduiți eroii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Dorințe, vocații, voințe și realități
În orice caz, una dintre concluzii ar fi și că întotdeauna e bine să fii foarte atent la ceea ce-ți dorești.
p 10 Facultatea de Drept WC jpg
Vocație
Uneori, așa e, prea tîrziu. Dar este vorba, pînă la urmă, de misterul vieții, de farmecul ei, ar zice unii, de pariul care este ea însăși, ar zice alții. E viața.
p 11 Cabana Podragu WC jpg
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? Gunoier. Trebuie să recunosc că rima cu rentier.
p 12 sus jpg
Apele care dorm. Despre conversie-reconversie profesională şi nu numai
Evident, mi-am pus ȋntrebarea ce s-ar fi ȋntîmplat cu mine, cu cariera şi destinul meu dacă rămîneam inginer.
index jpeg 8 webp
Părinți la judecată
Totdeauna au existat dezacorduri între părinți și copii; ar fi ciudată o lume în care să nu existe acest tip de neînțelegeri!
p 13 sus Universitatea Babes Bolyai WC jpg
Aș fi fost o exigentă profă de mate
Se spune despre anumite telefoane care îți schimbă viața că ții minte cu precizie detaliile momentului în care te-au găsit.
index jpeg 5 webp
Cîteva ocazii
Oi fi ratat astfel ultima șansă să primesc o ofertă de „muncă cinstită”?
p 14 986 t blocat in propriul film jpg
Blocat în propriul film
Ajung acasă și deschid calculatorul, scriind Andrei Cătălin Băleanu.
Rue Campo Formio   Paris XIII (FR75)   2021 06 29   1 jpg
Oameni ca mine
Mai toate amintirile se mătuiesc fără să se șteargă, chiar dacă știu că odată au fost bune.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Rămîne iubirea
„Koi no yokan” este un termen folosit pentru a desemna un fel de „premoniție a iubirii”.
985 t 10 Ilustratie de Jules Perahim jpg
„Și nu mă înșel în privința asta”
Un obiect manufacturat rătăcit în montura metalică a unei cărți

Adevarul.ro

image
Singura fabrică românească de ciocolată și-a cerut insolvența
În perioada de glorie, fabrica producea 2.000 de tone de ciocolată pe an. Unul dintre sortimente a fost premiat cu medalia „Marca de Aur“.
image
Fanii lui David Attenborough, dezgustați de scenele din cel mai recent documentar: „Nu voiam să văd asta”
Ultimul episod al documentarului TV Wild Isles, al cercetătorului David Attenborough, a trezit repulsie în unii telespectatori.
image
De ce sunt finlandezii cei mai fericiți oameni din lume
Românii sunt mai fericiți față de anul trecut, potrivit World Happiness Report, care arată că ţara noastră a urcat 4 locuri în acest top. Cea mai fericită ţară, din cele 137 câte au fost incluse în clasament, rămâne Finlanda.

HIstoria.ro

image
Mândria națională – arma Ucrainei în război
Războiul declanșat de Vladimir Putin a arătat și o componentă importantă a relațiilor internaționale în secolul al XXI-lea, una a cărei vizibilitate a fost, până acum, scăzută, deoarece nimeni nu se mai aștepta la existența vreunui conflict armat pe teritoriul european.
image
Elena Ceaușescu a dat ordin să se dărâme cârciuma în care mergea socrul ei
Femeie cu suflet mic și foarte răutăcioasă, Elenei Ceaușescu îi plăcea să pună limite. Cumnații și nora nu o puteau vizita decât invitați. Nu l-a iertat nici pe Andruță – tată lui Nicolae Ceaușescu – care mai vorbea cu oamenii, la un țoi, despre problemele cotidiene. Sunt întâmplări relatate de Mirela Petcu și Camil Roguski, în cartea „Ceaușescu: adevăruri din umbră”.
image
Întâlnirea dintre Carol al României și Elena a Greciei şi Danemarcei
După despărţirea de Ioana Zizi Lambrino, principele moştenitor Carol e trimis într-o călătorie în jurul lumii, însoţit de colonelul Nicolae Condeescu.