Ei bine, nu e chiar aşa!
La fotbal şi la politică se pricepe toată lumea! Deşi formula pretinde că explică foarte multe (şi cu privire la fotbal, şi la politică!), în realitate – precum se vede tot mai clar! – ea explică tot mai puţin.
Ediţia africană a Campionatului Mondial de Fotbal nu este una strălucită. La ora la care scriu aceste rînduri încă nu s-au jucat semifinalele, dar adevărul incontestabil că în primele patru echipe din lume au ajuns, pe un teritoriu neeuropean, trei echipe de pe Vechiul Continent (una sigur e în finală!) echivalează cu un argument suplimentar în sprijinul ideii că nu avem un turneu final ieşit din comun sub aspect spectacular. Spectaculozitatea nu e sau, pentru cine e, nu trebuie să fie mereu ţinta supremă în fotbal, aşa încît a rămîne doar la a constata modestia (poate normalitatea?) actualului CM în materie de explozii, artificii, trucuri, fente nu ajută foarte mult.
Cînd joci sus – or, un turneu final de Campionat Mondial înseamnă, fără dubiu, „sus“, dacă nu chiar „cel mai sus“ în fotbal! – performanţa nu măsoară doar spectaculozitatea şi, uneori, abia la urmă spectaculozitatea. Performanţa înseamnă rigoare, eficienţă, organizare, tactică, strategie, echipă, insistenţă. Toate fără pauze, fără ezitări foarte mari, ideal dacă se poate într-un registru full-time. Cam pe aici ar fi de căutat o zonă de intersecţie sigură şi sănătoasă între fotbal şi politică şi, mă grăbesc să adaug, cine poate vedea asta nu înseamnă că se pricepe la fotbal sau la politică, ori şi la una şi la alta. E pur şi simplu o chestiune de bun-simţ şi de privire nebruiată să vezi aşa ceva. Sigur, pe de altă parte, că putem găsi şi alte intersecţii între fotbal şi politică, iar multe dintre ele ţin de o formulă mai degrabă nefastă, cînd nu de-a dreptul toxică. Poate că îmi fac prea multe iluzii, dar pentru stîngiştii noştri cool, pentru unii dintre colegii mei de generaţie (pentru cei care cred că limitele lumilor pe care le-au dat regimurile comuniste sînt limitele gîndirii lor!), găsesc că prezenţa la acest turneu final a echipei Coreei de Nord ar putea fi pilduitoare. Nu mă refer la jocul în sine al acestei echipe – un joc cel mai adesea slab, încrîncenat, pedepsit prompt şi „capitalist“ de o necruţătoare Portugalie! – ci la poveştile care au circulat în „centura auxiliară“ pe care a adus-o cu sine această prezenţă inclusiv ideologică la Campionatul Mondial de Fotbal. Mi-aş dori ca dezertările în lumea capitalistă a mai multor jucători nord-coreeni să nu fie „citite“ ca nişte răpiri ale capitalismului sălbatic şi, de asemenea, m-aş bucura dacă toţi jucătorii care se vor fi reîntors în Coreea de Nord după acest CM vor mai apuca să joace fotbal şi nu îşi vor consuma tinereţea în vreo mină de cărbuni, într-un fel de Gulag cu totul altfel decît „Gulagul consumerist“.
Revin: fără mult spectacol (cel puţin pînă în semifinale), fără unu-doi-trei jucători care să se fi ridicat orbitor deasupra tuturor celorlalţi, actualul CM de fotbal lasă, totuşi, ceva tonic şi serios în urmă: ideea că performanţa se construieşte cu atenţie, cu rigoare, cu judecată şi – mă scuzaţi că folosesc acest cuvînt care nu place multora, dar care e inevitabil în economia acestui text – cu muncă. Parafrazînd formula care încearcă să lege ca un fir roşu acest text – la fotbal şi la politică se uită multă lume, dar nu se pricepe oricine. Fotbalul şi politica sînt fenomene de masă – ambele, în felul lor, ajung să fie, uneori, chiar religii de masă. Dar e o diferenţă mare între a le privi şi a le face. Şi, pe de altă parte, e uneori o diferenţă la fel de mare între a le face bine şi a le face doar sub impulsul inspiraţiei şi sub diktat-ul talentului. Aici e, încă o dată, de căutat şi de găsit la acest turneu final partea bună a fotbalului – dă în spate, în chip igienic, o poveste care ameninţă să fie mult mai mult decît merită să fie. Şi în fotbal, ca şi în politică, ca şi în economie am fost îmboldiţi şi seduşi să consumăm mai mult decît putem produce. Acum a venit vremea scadenţei. O scadenţă care e doar uşor inconfortabilă în sport şi care rămîne foarte dureroasă în politică şi în economie.
Întrucît, fotbalistic vorbind, după Campionatul Mondial ne vom întoarce la Campionatul Naţional (nici anul ăsta nu vom conta cine ştie ce în Cupele Europene – aşa că e bine să nu ne facem iluzii, pentru a evita să avem deziluzii!) închei formulînd o observaţie şi, după ea, o proiecţie. Observaţia: aţi băgat de seamă cît de dramatic s-a redus prezenţa oamenilor politici la meciurile de fotbal româneşti în ultimii ani? Acest (aproape) divorţ între politicieni şi fenomenul sportiv vorbeşte, deloc măgulitor, despre eşecul şi al unora, şi al altora – şi al sportivilor români, şi al politicienilor români! Proiecţie: nici în viitorul imediat şi mediu situaţia rezumată în frazele de mai înainte, mă tem, nu va suferi o corecţie majoră şi în sens optimist.
Cristian Pătrăşconiu este jurnalist.
