Răspunsul e Da. Dar care-i întrebarea?

Publicat în Dilema Veche nr. 720 din 7-13 decembrie 2017
Răspunsul e Da  Dar care i întrebarea? jpeg

Referendumul este considerat a fi cea mai răspîndită formă de exercitare a democraţiei directe. Conform datelor sintetizate de Institutul Internaţional pentru Democraţie şi Asistenţă Electorală (IDEA) în studiul The Global State of Democracy1, indicatorul „democraţie directă“ este unul dintre puţinii la care România înregistrează o valoare onorabilă: se situează deasupra mediei Europei Centrale şi de Est, care la rîndul său se situează deasupra mediei întregii Europe. Motivul acestei surprinzătoare clasări este abundenţa referendumurilor care au avut loc în ultimul deceniu (patru naţionale, plus cîteva locale).

Există însă unele dubii privind calitatea democraţiei exercitate prin (exces de) referendumuri. În primul rînd, pentru că cetăţeanul are posibilitatea de a influenţa doar unul din termenii deciziei: răspunsul la întrebare. Întrebarea însăşi rămîne apanajul aleşilor săi. Cetăţeanul nu are (aproape) niciodată dreptul să pună întrebări, adică să iniţieze un referendum.

Majoritatea Constituţiilor statelor Uniunii Europene nu prevăd posibilitatea ca cetăţenii să iniţieze un referendum. Excepţiile sînt Bulgaria, Croaţia, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Ungaria2. Situaţia din România, unde 500.000 de cetăţeni pot iniţia procedura de modificare a Constituţiei, nu se încadrează aici: pentru a se ajunge la referendum, iniţiativa cetătenească constituie doar o propunere, care trebuie să fie votată de două treimi din numărul deputaţilor şi al senatorilor. Chiar în situaţiile în care cetăţenii pot iniţia un referendum, posibilitatea punerii în practică a acestui drept este drastic diminuată de condiţiile greu de îndeplinit: număr mare de semnături, obligativitatea culegerii lor dintr-un număr mare de unităţi administrative, timpul limitat în care pot fi colectate.

Aşa se face că, practic, cetăţenii ajung rareori să formuleze întrebarea referendumului. Rolul lor, în cadrul acestei forme de democraţie directă, se reduce la a răspunde prin Da sau Nu. Eventual, pot boicota, numai că în majoritatea ţărilor cvorumul nu e obligatoriu. Rolul activ revine, de fapt, demnitarilor aleşi – fie preşedintele, fie Parlamentul –, cu menţiunea că, în unele ţări (Austria, Danemarca, Estonia, Italia, Lituania, Slovenia), Opoziţia are şi ea dreptul de a iniţia un referendum consultativ.

Referendumul prezintă un mare avantaj: acela că poate conduce la o decizie rapidă, neechivocă, întărită de maxima legitimitate conferită prin sufragiul popular. Din păcate, nu întotdeauna el produce şi cea mai corectă decizie. Motivul e simplu: el va reflecta opinia majoritară asupra unui subiect. Dar opinia majoritară este prin definiţie retrogradă, pentru că derivă din sistemul de valori transmis şi însuşit de către grupurile care deţin puterea în societate. Opinia majoritară este întotdeauna favorabilă soluţiei simple şi restabilirii unei situaţii considerate „normală“ – deci conformă normei. Vă imaginaţi rezultatul unui referendum prin care soarta lui Iisus ar fi fost decisă de concetăţenii săi? Sau a lui Giordano Bruno? Sau, mai în zilele şi pe meleagurile noastre, despre interzicerea stabilirii în România a persoanelor de religie musulmană? Despre portul vălului islamic în instituţiile publice? Despre desfiinţarea imunităţii parlamentare? Despre răspunderea materială a judecătorilor, în cazul erorilor judiciare? Despre renunţarea la subvenţionarea publică a partidelor politice?

Dar să lăsăm supoziţiile. În martie 2010, CCSB realiza un sondaj3 pe un eşantion naţional reprezentativ, la solicitarea Asociaţiei Pro-Democraţia. Una din întrebări suna astfel: „Dvs. ați fi de acord cu organizarea unui referendum pentru reintroducerea pedepsei cu moartea?“ 50% din respondenţi erau de acord cu organizarea referendumului; dintre aceştia, 91% ar fi votat favorabil. A urmat: „Dvs. ați fi de acord cu organizarea unui referendum pentru retragerea cetățeniei acelor persoane care încalcă legea în alte țări și aduc astfel deservicii României?“ 68% răspundeau afirmativ; dintre aceştia, 94% ar fi votat favorabil. Următoarea întrebare a fost: „Dvs. ați fi de acord cu organizarea unui referendum pentru retragerea cetățeniei acelor persoane care cer autonomia Ținutului Secuiesc?“ 44% de acord, din care 89% ar fi votat pentru. Mai departe: „Dvs. ați fi de acord cu organizarea unui referendum pentru pedepsirea cu închisoarea a acestor persoane care nu sînt de acord cu învățătura creștină, care prezintă atitudini critice la adresa religiei creștin-ortodoxe și a Bisericii Ortodoxe Române?“ 47% de acord, din care 88% ar fi votat pentru. Pentru rigoare, întrebările au fost repetate, după şase luni, cu rezultate asemănătoare.

Ei bine, în condiţiile legislaţiei actuale, toate aceste ipotetice referendumuri ar fi fost validate. Transformarea deciziilor respective în legi ne-ar fi scos, fără îndoială, din Uniunea Europeană.

Politicienii ştiu care sînt temele populare şi se folosesc de ele pentru a-şi mări popularitatea. Uneori, chiar provocînd referendumuri. Aşa s-a procedat în martie 2007, cînd preşedintele în funcţie a declanşat, simultan şi în aceleaşi secţii cu primele alegeri pentru Parlamentul European, un referendum prin care încerca să impună alegerea parlamentarilor prin scrutin majoritar (ca şi la primari). Pe fondul impopularităţii alegerii parlamentarilor pe liste fixe de partid („alege omul, nu partidul“), 81,4% din cei prezenţi au votat „Da“, însă (aş spune, din fericire) nu a fost întrunit cvorumul de 50%, în vigoare la acea dată. Este semnificativ faptul că prezenţa la referendum a fost de 26,5%, semnificativ mai mică decît la alegerea parlamentarilor europeni (29,5%). Cu alte cuvinte, mai mult de jumătate de milion de alegători au boicotat referendumul. Un an mai tîrziu, legea electorală a fost amendată, introducîndu-se un sistem hibrid de scrutin uninominal cu distribuţie proporţională a mandatelor.

În România, toate referendumurile (cu excepţia celor pentru Constituţie) au fost utilizate în situaţiile tensionate apărute între preşedinte şi Parlament.

Ideea referendumului „lipit“ de alt scrutin aduce iniţiatorului avantajul de a impune pe agendă o temă (nu neapărat legată de alegeri, cum a fost cazul în 2007) la care majoritatea electoratului aderă cu uşurinţă şi care se asociază cu imaginea candidatului care o susţine. Implicit, sînt împinse în afara atenţiei subiecte care nu convin – cu alte cuvinte, a impune agenda de campanie. Aşa a fost în 2009, cînd acelaşi preşedinte s a folosit de imaginea negativă a Parlamentului şi a parlamentarilor. A iniţiat un referendum care propunea trecerea la un Parlament unicameral şi reducerea drastică a numărului parlamentarilor (practic, reproducea modelul grec), simultan cu scrutinul în care candida pentru al doilea mandat. Cum imaginea parlamentarilor era (şi este, în continuare) preponderent negativă, raţionamentul popular a funcţionat fără ocolişuri: mai puţini parlamentari, organizaţi în mai puţine Camere, înseamnă mai bine. Nu a contat că (în sondajul CCSB citat mai sus), 77% din adulţi declarau că nu ştiu de ce există Camera superioară, iar peste 70% nu puteau cita nici o ţară cu Parlament bicameral sau citau ţări cu sistem unicameral. De altfel, în campania premergătoare alegerilor a lipsit dezbaterea despre subiectul referendumului: conştienţi că s-ar situa împotriva curentului, contracandidaţii s-au ferit să abordeze frontal subiectul. De această dată, interesul mare faţă de scrutinul principal a făcut posibilă validarea referendumului, cu o prezenţă de 50,9%. Şi de această dată a existat un boicot explicit, din partea celor peste 600.000 de alegători care s-au prezentat la vot pentru alegerea preşedintelui, dar nu şi pentru referendum.

Spuneam, la început, că referendumul este cel mai răspîndit dintre mecanismele democraţiei directe. Argumentele de mai sus mă fac să cred că este şi cel mai vicios dintre ele. Alte mecanisme de realizare a democraţiei directe (complementară celei reprezentative) sînt deliberarea pe parcursul procesului decizional în scopul obţinerii consensului şi participarea cetăţenilor la decizie, în toate fazele ei (iniţiativa legislativă, evaluarea prestaţiei demnitarilor etc.). În epoca Internetului, punerea în practică a unor mecanisme democratice care să asigure un control efectiv al cetăţeanului asupra politicilor publice este tot mai facilă şi mai răspîndită. Din păcate, nu şi în spaţiul politic românesc.

1. IDEA, https://www.idea.int/gsod-indices/#/indices/world-map

2. Sorin Cucerai, Democrația directă în statele membre UE, http://partide.amper.org.ro/ro/studiu-democratia-directa-in-u-e

3. http://kiseleff.ro/wp-content/uploads/ 2010/03/CCSB-Pro-Democratia.pdf 

Mircea Kivu este sociolog.

Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.
Irina jpg
O stradă doar a lor
Blocurile noi, plombe inestetice inserate în această alveolă cu aspect periurban, la rîndul ei înglobată într-un mare cartier de blocuri, ar fi contribuit la „curățirea” zonei.
1024px Bruxelles   Commission Européenne Berlaymont (23191436909) jpg
România, la periferia UE? Da, dar alții dau buzna afară
Faptul că euroscepticismul e (deocamdată?...) o afacere politică fără urmări, în România, e confirmat de ultimele formule de guvernare din țară.
p 14 sus Piazza del Popolo WC jpg1 jpg
Marginea lumii
E o senzație greu de găsit în altă parte, aceea că nimeni, niciodată, n-are ochii ațintiți spre tine, ceea ce îți lasă loc să faci ce vrei și să fii cum ești.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta apărării
Ne-am gîndit să abordăm chestiuni precum soarta, scopul și responsabilitatea artei în vreme de război.
p 10 C  Alba jpg
Artă fără adăpost
Muzeele de artă s-au obișnuit cu drôle de guerre care a șters din mințile tuturor iminența sau măcar posibilitatea unui război real.
p 11 youtube jpg
Patru tablouri
Au fost furate peste 170.000 de mii piese de artă fără ca trupele „eliberatoare“ să intervină.
d15 Dan Perjovschi Anti War Drawings ©Nicolas Wefers 5 jpg
Make art, not war – anchetă
Dată fiind natura explicit grafică a unui conflict armat, am adresat trei întrebări cîtorva artiști care se ocupă cu imaginea: pictori, artiști vizuali, regizori de film, desenatori.
p 1 Carlos Alba jpg
Fragilitatea indestructibilă a literei
Asta e proprietatea esențială a cărților: opresc în corpul lor corpurile morții.

HIstoria.ro

image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Bătălia de la Poltava, sau cum a devenit Rusia o Mare Putere
27 iunie 1709: în urma victoriei de la Poltava, Rusia se alătură grupului de Mari Puteri europene și, prin înfrângerea Suediei, câștigă definitiv poziția de cea mai mare putere a Europei Nord-Estice. Era primul pas al dezvoltării fulminante a Rusiei. Bătălia de la Poltava, una din cele mai mari bătălii ale Marelui Război Nordic (uitat, din păcate, de istoriografia modernă), a avut, așadar, consecin
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.