Răspunsul e Da. Dar care-i întrebarea?

Referendumul este considerat a fi cea mai răspîndită formă de exercitare a democraţiei directe. Conform datelor sintetizate de Institutul Internaţional pentru Democraţie şi Asistenţă Electorală (IDEA) în studiul The Global State of Democracy¹, indicatorul „democraţie directă“ este unul dintre puţinii la care România înregistrează o valoare onorabilă: se situează deasupra mediei Europei Centrale şi de Est, care la rîndul său se situează deasupra mediei întregii Europe. Motivul acestei surprinzătoare clasări este abundenţa referendumurilor care au avut loc în ultimul deceniu (patru naţionale, plus cîteva locale).

Există însă unele dubii privind calitatea democraţiei exercitate prin (exces de) referendumuri. În primul rînd, pentru că cetăţeanul are posibilitatea de a influenţa doar unul din termenii deciziei: răspunsul la întrebare. Întrebarea însăşi rămîne apanajul aleşilor săi. Cetăţeanul nu are (aproape) niciodată dreptul să pună întrebări, adică să iniţieze un referendum.

Majoritatea Constituţiilor statelor Uniunii Europene nu prevăd posibilitatea ca cetăţenii să iniţieze un referendum. Excepţiile sînt Bulgaria, Croaţia, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Ungaria². Situaţia din România, unde 500.000 de cetăţeni pot iniţia procedura de modificare a Constituţiei, nu se încadrează aici: pentru a se ajunge la referendum, iniţiativa cetătenească constituie doar o propunere, care trebuie să fie votată de două treimi din numărul deputaţilor şi al senatorilor. Chiar în situaţiile în care cetăţenii pot iniţia un referendum, posibilitatea punerii în practică a acestui drept este drastic diminuată de condiţiile greu de îndeplinit: număr mare de semnături, obligativitatea culegerii lor dintr-un număr mare de unităţi administrative, timpul limitat în care pot fi colectate.

Aşa se face că, practic, cetăţenii ajung rareori să formuleze întrebarea referendumului. Rolul lor, în cadrul acestei forme de democraţie directă, se reduce la a răspunde prin Da sau Nu. Eventual, pot boicota, numai că în majoritatea ţărilor cvorumul nu e obligatoriu. Rolul activ revine, de fapt, demnitarilor aleşi – fie preşedintele, fie Parlamentul –, cu menţiunea că, în unele ţări (Austria, Danemarca, Estonia, Italia, Lituania, Slovenia), Opoziţia are şi ea dreptul de a iniţia un referendum consultativ.

Referendumul prezintă un mare avantaj: acela că poate conduce la o decizie rapidă, neechivocă, întărită de maxima legitimitate conferită prin sufragiul popular. Din păcate, nu întotdeauna el produce şi cea mai corectă decizie. Motivul e simplu: el va reflecta opinia majoritară asupra unui subiect. Dar opinia majoritară este prin definiţie retrogradă, pentru că derivă din sistemul de valori transmis şi însuşit de către grupurile care deţin puterea în societate. Opinia majoritară este întotdeauna favorabilă soluţiei simple şi restabilirii unei situaţii considerate „normală“ – deci conformă normei. Vă imaginaţi rezultatul unui referendum prin care soarta lui Iisus ar fi fost decisă de concetăţenii săi? Sau a lui Giordano Bruno? Sau, mai în zilele şi pe meleagurile noastre, despre interzicerea stabilirii în România a persoanelor de religie musulmană? Despre portul vălului islamic în instituţiile publice? Despre desfiinţarea imunităţii parlamentare? Despre răspunderea materială a judecătorilor, în cazul erorilor judiciare? Despre renunţarea la subvenţionarea publică a partidelor politice?

Dar să lăsăm supoziţiile. În martie 2010, CCSB realiza un sondaj³ pe un eşantion naţional reprezentativ, la solicitarea Asociaţiei Pro-Democraţia. Una din întrebări suna astfel: „Dvs. ați fi de acord cu organizarea unui referendum pentru reintroducerea pedepsei cu moartea?“ 50% din respondenţi erau de acord cu organizarea referendumului; dintre aceştia, 91% ar fi votat favorabil. A urmat: „Dvs. ați fi de acord cu organizarea unui referendum pentru retragerea cetățeniei acelor persoane care încalcă legea în alte țări și aduc astfel deservicii României?“ 68% răspundeau afirmativ; dintre aceştia, 94% ar fi votat favorabil. Următoarea întrebare a fost: „Dvs. ați fi de acord cu organizarea unui referendum pentru retragerea cetățeniei acelor persoane care cer autonomia Ținutului Secuiesc?“ 44% de acord, din care 89% ar fi votat pentru. Mai departe: „Dvs. ați fi de acord cu organizarea unui referendum pentru pedepsirea cu închisoarea a acestor persoane care nu sînt de acord cu învățătura creștină, care prezintă atitudini critice la adresa religiei creștin-ortodoxe și a Bisericii Ortodoxe Române?“ 47% de acord, din care 88% ar fi votat pentru. Pentru rigoare, întrebările au fost repetate, după şase luni, cu rezultate asemănătoare.

Ei bine, în condiţiile legislaţiei actuale, toate aceste ipotetice referendumuri ar fi fost validate. Transformarea deciziilor respective în legi ne-ar fi scos, fără îndoială, din Uniunea Europeană.

Politicienii ştiu care sînt temele populare şi se folosesc de ele pentru a-şi mări popularitatea. Uneori, chiar provocînd referendumuri. Aşa s-a procedat în martie 2007, cînd preşedintele în funcţie a declanşat, simultan şi în aceleaşi secţii cu primele alegeri pentru Parlamentul European, un referendum prin care încerca să impună alegerea parlamentarilor prin scrutin majoritar (ca şi la primari). Pe fondul impopularităţii alegerii parlamentarilor pe liste fixe de partid („alege omul, nu partidul“), 81,4% din cei prezenţi au votat „Da“, însă (aş spune, din fericire) nu a fost întrunit cvorumul de 50%, în vigoare la acea dată. Este semnificativ faptul că prezenţa la referendum a fost de 26,5%, semnificativ mai mică decît la alegerea parlamentarilor europeni (29,5%). Cu alte cuvinte, mai mult de jumătate de milion de alegători au boicotat referendumul. Un an mai tîrziu, legea electorală a fost amendată, introducîndu-se un sistem hibrid de scrutin uninominal cu distribuţie proporţională a mandatelor.

În România, toate referendumurile (cu excepţia celor pentru Constituţie) au fost utilizate în situaţiile tensionate apărute între preşedinte şi Parlament.

Ideea referendumului „lipit“ de alt scrutin aduce iniţiatorului avantajul de a impune pe agendă o temă (nu neapărat legată de alegeri, cum a fost cazul în 2007) la care majoritatea electoratului aderă cu uşurinţă şi care se asociază cu imaginea candidatului care o susţine. Implicit, sînt împinse în afara atenţiei subiecte care nu convin – cu alte cuvinte, a impune agenda de campanie. Aşa a fost în 2009, cînd acelaşi preşedinte s a folosit de imaginea negativă a Parlamentului şi a parlamentarilor. A iniţiat un referendum care propunea trecerea la un Parlament unicameral şi reducerea drastică a numărului parlamentarilor (practic, reproducea modelul grec), simultan cu scrutinul în care candida pentru al doilea mandat. Cum imaginea parlamentarilor era (şi este, în continuare) preponderent negativă, raţionamentul popular a funcţionat fără ocolişuri: mai puţini parlamentari, organizaţi în mai puţine Camere, înseamnă mai bine. Nu a contat că (în sondajul CCSB citat mai sus), 77% din adulţi declarau că nu ştiu de ce există Camera superioară, iar peste 70% nu puteau cita nici o ţară cu Parlament bicameral sau citau ţări cu sistem unicameral. De altfel, în campania premergătoare alegerilor a lipsit dezbaterea despre subiectul referendumului: conştienţi că s-ar situa împotriva curentului, contracandidaţii s-au ferit să abordeze frontal subiectul. De această dată, interesul mare faţă de scrutinul principal a făcut posibilă validarea referendumului, cu o prezenţă de 50,9%. Şi de această dată a existat un boicot explicit, din partea celor peste 600.000 de alegători care s-au prezentat la vot pentru alegerea preşedintelui, dar nu şi pentru referendum.

Spuneam, la început, că referendumul este cel mai răspîndit dintre mecanismele democraţiei directe. Argumentele de mai sus mă fac să cred că este şi cel mai vicios dintre ele. Alte mecanisme de realizare a democraţiei directe (complementară celei reprezentative) sînt deliberarea pe parcursul procesului decizional în scopul obţinerii consensului şi participarea cetăţenilor la decizie, în toate fazele ei (iniţiativa legislativă, evaluarea prestaţiei demnitarilor etc.). În epoca Internetului, punerea în practică a unor mecanisme democratice care să asigure un control efectiv al cetăţeanului asupra politicilor publice este tot mai facilă şi mai răspîndită. Din păcate, nu şi în spaţiul politic românesc.

1. IDEA, https://www.idea.int/gsod-indices/#/indices/world-map

2. Sorin Cucerai, Democrația directă în statele membre UE, http://partide.amper.org.ro/ro/studiu-democratia-directa-in-u-e

3. http://kiseleff.ro/wp-content/uploads/ 2010/03/CCSB-Pro-Democratia.pdf 

Mircea Kivu este sociolog.