E normal să fim normali?

Ce-aveți cu toții de vă uitați așa la mine? Vedeți ceva anormal? Nu mai e nimic anormal, de vreme ce anormalul a devenit banal. Așa că toate se aranjează. (Eugėne Ionesco, Regele moare)

Normalitatea presupune conformarea la norme (nomos, cum ziceau vechii greci). Un pui normal are două picioare și două aripi și iese din ou – asta e norma la puii de găină, spre deosebire de cei de om (sau de crocodil, dacă preferați). E posibil ca, peste cîteva zeci de mii de ani, norma la puii de găină să se modifice, dar asta nu va afecta existența sapienșilor.

Problema e că normele sociale se schimbă mult mai rapid decît cele din biologie – adeseori, în decursul vieții unei generații. Norma socială cerea, acum 40-50 de ani, ca la teatru să mergi îmbrăcat în costum și cu cravată. Acum nu mai cere. Altă normă cerea ca partenerii să se căsătorească înainte de a face copii – da, în 1969, în România, 93% din copiii născuți erau „legitimi” (ce vorbă proastă!). Acum nu mai e chiar musai – în 2020, doar 67% se mai nășteau în interiorul căsătoriei (în Franța, 38%; în Turcia, 96%). Ziarele pe care le citeam prin anii ’60 elogiau muncitorul care intrase la 16 ani în uzina în care lucrase și tatăl său și ieșea la pensie, ca maistru, în același loc; astăzi, un asemenea personaj ar fi suspectat de mărginire, de plafonare.

Societatea e mereu în schimbare, chiar dacă noi, aflați înăuntrul ei, nu observăm întotdeauna – așa cum într-un avion avem adesea senzația imobilității. Atunci cînd majoritatea normelor intră, dintr-un motiv sau altul, în desuetudine, oamenii nu mai știu la ce să raporteze, apare starea de anomie. E cumplit de stresant; Durkheim a demonstrat statistic, acum mai bine de un secol, că în societățile cu un grad ridicat de anomie crește numărul sinuciderilor. Pentru a îndulci această tensiune, oamenii încearcă fie să se agațe de vechile valori, chiar dacă desuete, fie să bricoleze unele noi – dar acestea nu sînt întotdeauna adaptate noilor realități sociale.

O asemenea epocă trăim în acești ani: majoritatea valorilor după care învățaserăm să ne orientăm par să se fi prăbușit. Învățaserăm că cei ce scriu la ziar sau vorbesc la televizor reprezintă autorități în domeniul pe care-l abordează; rețelele sociale au destructurat rețelele de competență. Învățaserăm să zîmbim celor din jur; portul măștii ne împiedică și să ne recunoaștem pe stradă, iar despre zîmbet – putem cel mult să-l intuim. Învățaserăm că trăim într-o emisferă pașnică; dacă ne încordăm auzul, auzim exploziile bombelor tot mai apropiate. Învățaserăm să ne îmbrățișăm semenii; pandemia ne-a spus că e bine să păstrăm distanța socială (de ce „socială”?). Învățaserăm că școala te ajută să-ți îmbunătățești nivelul de trai; constatăm că bogații zilei nu reușesc să pună în acord subiectul cu predicatul. Învățaserăm că oamenii trăiesc tot mai mult și mai sănătos; statisticile ne spun că speranța de viață la naștere a scăzut doi ani la rînd, între 2019 și 2021 (de la 81,3 la 80,1 ani în Uniunea Europeană, de la 75,5 la 72,9 ani în România) după mai mult de 50 de ani de creștere neîntreruptă. Învățaserăm că-i alegem să ne conducă pe cei mai buni dintre noi; constatăm că în fruntea instituțiilor statului s-a instalat o gașcă de plagiatori. Învățaserăm că după o viață de muncă te vei odihni cu o pensie decentă; generația X tocmai a aflat că nu va mai avea cine să le plătească pensiile.

Mai presus de toate, internalizaserăm mitul progresului: cantitatea de fericire distribuită oamenilor (dacă nu tuturor, măcar nouă, celor din partea norocoasă a planetei) e în perpetuă creștere. Fiecare generație o duce mai bine decît precedenta – părinții au trudit pentru fericirea copiilor. Ei bine, nu. Tinerilor de azi trebuie să le spunem „Zîmbiți – mîine va fi mai rău!”. Aveți toate șansele să trăiți într-o lume cu o climă neprietenoasă, bîntuită de penurii de tot felul, de războaie, de molime tot mai agresive.

Frustrările sînt cu atît mai mari pentru noi, românii. Fuseserăm închiși timp de o jumătate de secol în cușca lagărului comunist, trecuserăm apoi prin purgatoriul tranziției și, în sfîrșit, începuserăm să respirăm mult-visatul aer european. Aer care s-a rarefiat brusc.

Spre deosebire de Lenin, eu nu știu ce-i de făcut (între timp s-a văzut că nici ce a știut el n-a fost tocmai bine). Cel mai probabil, trebuie regîndită noțiunea de progres. Poate, eliminată asocierea cu spirala crescătoare. Nu orice adăugare aduce progresul. Poate trebuie asociat cu alegerea și renunțarea. Nu poți să ai și confortul personal, și echilibrul global. Și sănătatea, și plăcerea. Și viteza, și siguranța. Habar n-am.

Mircea Kivu este sociolog.