Rezistenţa prin locuire

Publicat în Dilema Veche nr. 415 din 26 ianuarie - 1 februarie 2012
Multe ştiri, yak, yak, yak jpeg

Ştiţi deja, marea majoritate a locuinţelor construite sub regimul comunist în oraşele patriei (dar nu numai, blocurile apăruseră şi în sate) erau aşa-zisele locuinţe tipizate, adică un număr restrîns de proiecte multiplicate în toate cartierele şi oraşele. Ideea în sine nu e comunistă, ea a apărut odată cu industrializarea – găseşti, de exemplu, în Vatra Luminoasă, ansambluri rezidenţiale construite după acest concept, evident la dimensiuni reduse.

Comunismul a dus la extrem acest concept, ceea ce l-a făcut monstruos nu a fost tipizarea în sine, ci colectivizarea locuirii. Actul locuirii este în principiu unul individualist, aş zice aproprierea unui loc, o delimitare a spaţiului privat (nu doar în sens de proprietate, ci mai ales de personal); locuinţa tradiţională este un mod de exprimare a individualităţii ocupantului. Or, în blocul comunist elementul de intimitate este redus la minim. În numele economiei de materiale, pereţii şi uşile erau atît de subţiri încît transmiteau în imobil cele mai intime ecouri ale vieţii familiale, eventual amplificate prin ţevile de termoficare. Bucătăria este redusă la un spaţiu infim, căci ideea era că omul socialist nu trebuie să-şi risipească energia productivă în activităţi culinare, pentru asta fuseseră create unităţi alimentare cu autoservire (prima a fost „Gospodina“ din ansamblul Piaţa Palatului, la intersecţia cu Ştirbei Vodă, inaugurată în 1960 şi care a purtat iniţial titulatura „bucătărie de bloc“). Blocurile au fost dotate cu uscătorii comune pentru rufe, aproape niciodată utilizate ca atare (de obicei, transformate în spaţiu de depozitare), spălatul rufelor în familie fiind un comandament mult prea înrădăcinat în cultura familială autohtonă.

Însăşi Legea fondului locativ era adaptată ideii că locuinţa este exclusiv un loc de dormit, căci normele de repartizare (cel mult 10 metri pătraţi pentru o persoană) erau făcute astfel încît să nu poată fi repartizată decît cel mult cîte o cameră pentru o persoană, ideea de cameră de zi sau sufragerie fiind exclusă din start. Li se acorda cu generozitate o cameră suplimentară academicienilor şi membrilor Uniunilor de creaţie.

Tot economia (de data asta, cea de spaţiu urban) determina îndesirea imobilelor (cartierul în care locuiam, Drumul Taberei, a suportat trei rînduri de îndesiri, între 1965 şi 1989). Asta făcea ca din fereastra apartamentului să poţi asista, cu sau fără voie, la mai toate activităţile casnice ale celor de peste drum.

Funcţiile locuirii erau amputate în blocurile comuniste, reduse la cea de odihnă, ceea ce face improprie însăşi utilizarea termenului, mai degrabă ar trebui vorbit despre B-locuire, adică un fel de locuire de calitate inferioară.

Locatarii blocurilor încercau, spontan, să readucă locuinţa la funcţiile iniţiale. Una dintre reacţiile cele mai des întîlnite era cea de separare a spaţiului privat, adică a apartamentului. Aceasta se realiza măcar simbolic, prin vopsirea uşii de la intrare altfel decît în culoarea iniţială (ceea ce de obicei producea un aspect estetic îndoielnic al palierului). Nu apăruseră uşile metalice, semnul bunăstării era indicat prin uşa capitonată. Împrumutată din birourile demnitarilor, aceasta era, pe lîngă o metodă practică de izolare fonică şi termică, un mod de afirmare a status-ului (echivalent Daciei negre).

Următoarea măsură de izolare era închiderea balconului. Avea în primul rînd un rol funcţional (pereţii subţiri şi ferestrele de proastă calitate nu asigurau păstrarea puţinei călduri distribuite de centralele de termoficare), dar şi mai larg – permitea suplinirea cămării, minuscule în proiectul iniţial. Locatarii noilor blocuri proveneau, majoritar, din masele de rurali tranformaţi în lucrători industriali, deci se născuseră în gospodării rurale caracterizate prin multiple spaţii de depozitare (beci, pod, magazii) total absente în noile unităţi de locuit. În plus, se reducea gradul de expunere vizuală a interiorului camerei. Aceleaşi beneficii se obţineau prin triplarea ferestrelor (nu existau încă termopane).

După delimitarea exterioară, locatarul purcedea la eforturi de individualizare a spaţiului intern al apartamentului. Încerca un lucru imposibil – să-l facă să arate cît mai puţin a apartament de bloc. O făcea prin mimarea (cu vopsea de ulei) a unor lambriuri, prin ornarea pereţilor cu elemente de stucatură şi alte artificii similare. De cele mai multe ori, rezultatul produs de transpunerea acestor elemente în spaţii extrem de reduse era, din punct de vedere estetic, monstruos.

Exemplele ar putea continua. Ele ilustrează reacţia naturală de respingere a unui mod de viaţă care reducea la minim spaţiul privat şi încerca să uniformizeze vieţile locatarilor regimului comunist. 

Mircea Kivu este sociolog.

Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.
Irina jpg
O stradă doar a lor
Blocurile noi, plombe inestetice inserate în această alveolă cu aspect periurban, la rîndul ei înglobată într-un mare cartier de blocuri, ar fi contribuit la „curățirea” zonei.
1024px Bruxelles   Commission Européenne Berlaymont (23191436909) jpg
România, la periferia UE? Da, dar alții dau buzna afară
Faptul că euroscepticismul e (deocamdată?...) o afacere politică fără urmări, în România, e confirmat de ultimele formule de guvernare din țară.
p 14 sus Piazza del Popolo WC jpg1 jpg
Marginea lumii
E o senzație greu de găsit în altă parte, aceea că nimeni, niciodată, n-are ochii ațintiți spre tine, ceea ce îți lasă loc să faci ce vrei și să fii cum ești.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta apărării
Ne-am gîndit să abordăm chestiuni precum soarta, scopul și responsabilitatea artei în vreme de război.
p 10 C  Alba jpg
Artă fără adăpost
Muzeele de artă s-au obișnuit cu drôle de guerre care a șters din mințile tuturor iminența sau măcar posibilitatea unui război real.
p 11 youtube jpg
Patru tablouri
Au fost furate peste 170.000 de mii piese de artă fără ca trupele „eliberatoare“ să intervină.
d15 Dan Perjovschi Anti War Drawings ©Nicolas Wefers 5 jpg
Make art, not war – anchetă
Dată fiind natura explicit grafică a unui conflict armat, am adresat trei întrebări cîtorva artiști care se ocupă cu imaginea: pictori, artiști vizuali, regizori de film, desenatori.
p 1 Carlos Alba jpg
Fragilitatea indestructibilă a literei
Asta e proprietatea esențială a cărților: opresc în corpul lor corpurile morții.

HIstoria.ro

image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Bătălia de la Poltava, sau cum a devenit Rusia o Mare Putere
27 iunie 1709: în urma victoriei de la Poltava, Rusia se alătură grupului de Mari Puteri europene și, prin înfrângerea Suediei, câștigă definitiv poziția de cea mai mare putere a Europei Nord-Estice. Era primul pas al dezvoltării fulminante a Rusiei. Bătălia de la Poltava, una din cele mai mari bătălii ale Marelui Război Nordic (uitat, din păcate, de istoriografia modernă), a avut, așadar, consecin
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.