Exerciţiu de imaginaţie: democraţia fără societate civilă?

Dar ce este societatea civilă? 

Dacă e să ne uităm la

, exerciţiul propus este interzis prin definiţie, căci societatea civilă ar însemna chiar „elemente precum libertatea de exprimare şi justiţia independentă, care constituie societatea democratică“. 

Prefer însă, cînd vorbesc despre societate civilă, să o definesc ca totalitatea formelor de asociere care vizează obiective civice. Cu alte cuvinte, ne referim la organizaţiile şi instituţiile pe care guvernul nu le controlează (deşi uneori le reglementează) – nu doar la ceea ce tradiţional numim „organizaţii nonguvernamentale“, ci şi la instituţii de presă, organizaţii economice sau partide politice, în măsura în care scopurile acestea sînt de natură civică, adică vizează binele comun. 

Îndeobşte, ideea de societate civilă este subsumată organizaţiilor nonguvernamentale – adică asociaţiilor şi fundaţiilor, ceea ce este aproximativ corect. Spun „aproximativ“ pentru că există forme de asociere care nu sînt neapărat formalizate, dar au obiective civice. Chiar indivizi izolaţi pot fi consideraţi reprezentînd societatea civilă – exemplul cel mai bun este Liviu Babeş, cel care, în martie 1989, s-a jertfit pentru a atrage atenţia asupra monstruozităţii regimului comunist. Mişcările de protest din toamna lui 2013, îndreptate împotriva proiectului de exploatare cu cianuri de la Roşia Montană, nu au avut în spate o organizaţie bine definită şi, cu toate acestea, e de necontestat că au fost manifestări ale societăţii civile. 

Scurt recurs la istorie 

Regimul comunist reuşise să distrugă cam toate manifestările societăţii civile. Toate formele de asociere (de la asociaţiile de locatari la sindicate) erau controlate de către partid sau (ceea ce era totuna) de către stat. Voluntariatul devenise obligatoriu. Cooperativele, casele de ajutor, uniunile profesionale, sindicatele şi celelalte forme de asociere liberă fuseseră transformate în opusul lor – pentru că oamenii fuseseră obligaţi să se înroleze şi conducerea le fusese impusă de către partidul unic. Pe hîrtie, aveam o droaie de forme de asociere; în realitate, oamenii trăiau izolaţi unii de alţii (singura formă de asociere care rămăsese relativ liberă era familia, de unde importanţa acesteia în societate) şi orice formă de asociere liberă (cazul sindicatului liber înfiinţat de Doina Cornea) era reprimată cu brutalitate. 

Rezultatul a fost că, după 1989, cînd controlul partidului-stat asupra formelor asociative dispăruse, oamenii rămăseseră reticenţi faţă de ideea asocierii. Sindicatele au rămas în picioare, în primii ani postrevoluţionari, doar pentru a administra un patrimoniu ce nu putea fi neglijat; cooperativele agricole au fost pulverizate (nici nu se putea altfel), cele meşteşugăreşti s-au transformat în afaceri dubioase care trăiesc din închirierea unor spaţii valoroase; cluburile sportive s-au „profesionalizat“, sportul de masă dispărînd. 

Cînd au început apelurile la voluntariat, oamenii preferau să-şi ia al treilea job. Proiectelor de asociere între producătorii agricoli (cooperative –

) li s-a preferat complotul împotriva caprei vecinului. Oamenii şi-au scos banii din casele de ajutor reciproc, erodate de inflaţia galopantă (a trebuit să vină criza sistemului bancar ca să le readucă în graţiile publicului), pentru a-i investi în miracolele din familia Caritas. 

Primele organizaţii civice (asociaţiile revoluţionarilor, Comitetul de acţiune pentru democratizarea Armatei, Grupul Independent pentru Democraţie, Liga Studenţilor ş.a.) au avut viaţă scurtă, în lipsa unei viziuni pe termen lung şi a unei conduceri cu spirit practic (au avut lideri, nu şi manageri). E drept, au şi fost „ajutate“ să comită greşeli, de către forţe necivile, dar profesioniste. Ar fi de menţionat excepţii notabile (Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, Grupul pentru Dialog Social), organizaţii care şi-au menţinut continuitatea, zic eu, pentru că au ştiut să-şi definească o misiune articulată. 

Organizaţiile cu adevărat puternice ale societăţii civile au apărut în urma unor exporturi de democraţie, ca „pui“ ai unor fundaţii sau asociaţii internaţionale. Filiale ale unor organizaţii occidentale au apărut la toate tipurile de asociaţii, dar mai ales la cele care activează în domeniul suportului pentru alte organizaţii (IFES, Fundaţia Soros), lobby şi watchdog (Pro-Democraţia, Transparency International), protecţia copilului şi a persoanelor vulnerabile (Salvaţi Copiii, World Vision, Caritas). 

În primii 15 ani postcomunişti, cele mai importante ONG-uri funcţionau ca filiale sau sub îndrumarea unor fundaţii occidentale, împrumutînd şi viziunea acestora. În perioada în care principalele organizaţii donatoare vest-europene şi americane s-au retras din România (mai ales după 2007), organizaţiile româneşti s-au confruntat cu problema sustenabilităţii. Principala preocupare a ONG-urilor a devenit căutarea unor surse de finanţare. Sub presiunea rezolvării problemelor de supravieţuire, ele nu au mai avut libertatea de a-şi defini strategii pe termen mediu şi lung. În prezent, ele îşi formulează programele mai mult în funcţie de oportunităţile oferite de potenţialii finanţatori, decît corespunzător unei misiuni şi a unor valori asumate.

Ce a făcut societatea civilă 

La această întrebare, răspunsul cel mai frecvent se va referi, probabil, la importul fără taxe a cîtorva zeci de mii de automobile. E drept, multă lume a profitat de facilităţile acordate asociaţiilor şi fundaţiilor pentru a „ciupi“ un oarecare profit. Dar dincolo de asta... 

Miile de copii care trăiau în anii ’90 în orfelinatele groazei nu ar fi scăpat de acolo dacă nu ar fi fost nişte organizaţii care să ofere alternativa caselor de copii de tip familial, sau a găzduirii în familii

a celor abandonaţi. Culmea e că au reuşit să demonstreze că îngrijirea unui copil în astfel de aşezăminte e mai ieftină decît în instituţiile de stat. 

O serie de legi, precum cea a accesului la informaţiile publice şi cea a transparenţei decizionale, n-ar fi existat. Altele ar fi existat, dar nu spre binele comun (Legea antreprenoriatului social, varianta Iulian Iancu, sau Legea sondajelor de opinie, varianta România Mare). Altele ar fi arătat mult mai rău decît acum (cea privind concediul maternal), iar Guvernul n-ar fi emis o ordonanţă de urgenţă la trei zile, ci trei pe zi. A, şi, probabil, Comisia comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru elaborarea propunerilor legislative privind legile electorale ar fi avut, în 2015, la fel de multă activitate ca şi de la înfiinţare (februarie 2013), pînă în decembrie 2014 – adică nici una. 

Delta Dunării ar fi fost împînzită cu hoteluri şi golită de faună. Munţii Carpaţi ar fi fost defrişaţi (mai mult decît au fost, deh, se poate). Nu în ultimul rînd, la Roşia Montană, cîteva sute de mineri ar fi muncit cu spor pentru bunăstarea de azi a familiilor lor şi pentru deşertificarea apropiată a întregului ţinut. 

A, şi ceva care îmi place tare mult. La Cluj, nişte tineri mînioşi au convins Consiliul Local să rezerve o parte din bugetul local pentru proiecte comunitare. Adică pentru proiecte gîndite de Dînsa, societatea civilă.

Ce ar mai putea face societatea civilă 

Ar mai putea face multe, pentru că se pare că tocmai a învăţat să crească „de la firul ierbii“. Adică, atunci cînd mai mulţi oameni au o problemă comună, nu se mulţumesc să se plîngă că lumea e rea. Nici nu încearcă să şi-o rezolve fiecare, dacă se poate în detrimentul celorlalţi. Se strîng, luptă împreună, investesc inteligenţă, imaginaţie, perseverenţă şi, de cele mai multe ori, reuşesc. Aşa au făcut cetăţenii care au vrut ca Parcul Circului să nu fie ciuntit. Şi cei care vor ca Cinema Favorit să reînvie. Şi cei care vor ca Prelungirea Ghencea să capete infrastructura rutieră de care are nevoie. Şi cei care vor ca Piaţa Obor să rămînă a micilor comercianţi. Şi legumicultorii din Vidra, care au înţeles că împreună pot negocia cu marile lanţuri de magazine. Şi oamenii din Oradea care au vrut – şi au reuşit – ca Pasajul Vulturul Negru să nu dispară.

În pasul următor, aceste grupuri de cetăţeni se sprijină între ele. Cînd cei din Parcul Circului fac o acţiune de stradă, li se alătură cei de la Piaţa Obor şi cei de la Favorit. Schimbă între ei informaţii. Elaborează strategii comune. Democraţia capătă rădăcini, încetează a mai fi o firavă floare exotică.  

Mircea Kivu este sociolog.