Despre aparenta lipsă a valorilor

Motto: 

„Valoarea mărfurilor se deosebește de văduva Quickly prin aceea că nu știi cum să o iei” – Karl Marx, Capitalul, înOpere, vol. 23, pag. 62. (Aluzie la dialogul din piesa lui Shakespeare Henric al IV-lea, partea I. În scena a 3-a din actul III, Falstaff îi spune văduvei Quickly că „nimeni nu se pricepe cum s-o ia“. Ea îi răspunde: „Vorbești cu păcat... Și tu, și toți ceilalți... vă pricepeți cum să mă luați“.)

Este adevărat că (ne-)au dispărut, că (ni) s-au împuținat oamenii de valoare? Că au emigrat? Greu de răspuns. De fapt, dacă v-ați întîlni, bunăoară în Cișmigiu, sau în tramvaiul 5, cu un om de valoare, l-ați recunoaște? După ce? Evident, după valoare. De aici, bănuiala că de fapt discuția nu e despre oameni, ci despre valori.

Valorile, uneori denumite și principii, nu-s deloc imuabile. Ele evoluează (sau involuează) odată cu societatea. De exemplu, unii valorizează mai degrabă protecția mediului, alții, dimpotrivă – creșterea economică. În România, conform unei cercetări din 2018 (Prelucrări după datele European Values Study (https://europeanvaluesstudy.eu/methodology-data-documentation/survey-2017/full-release-evs2017/), jumătate din populația adultă (mai exact, 49,6%) considera că „Protecția mediului ar trebui să aibă prioritate, chiar dacă încetinește creșterea economică și duce la pierderea unor locuri de muncă”, în timp ce cealaltă jumătate (50,4%) considera că „Creșterea economică şi crearea de locuri de muncă trebuie să fie principala prioritate, chiar dacă mediul suferă într-o anumită măsură”. Deci cele două valori opuse se află în echilibru aproape perfect. Dar nu e peste tot la fel. În Lituania, 64% din respondenți au ales creșterea economică, în timp ce vecinii lor suedezi au optat, în proporție de 88%, pentru protecția mediului.

Uneori, în cadrul aceleiași societăți, grupuri diferite de oameni aderă la diferite valori. Astfel, dacă ar trebui să aleagă, majoritatea românilor sub 29 de ani ar prioritiza protecția mediului, în timp ce vîrstnicii ar pune pe primul plan creșterea economică. Respondenții cu nivel scăzut de instrucție sînt partizanii creșterii economice, cei cu nivel înalt susțin mai degrabă protecția mediului.

Desigur, există o ierarhie a valorilor: la unele sîntem dispuși ca, la o adică, să renunțăm mai ușor, la altele – mai greu. Chiar dacă fiecare are propria așezare a valorilor, se pare că există un consens, cel puțin la nivelul lumii occidentale, privind valorile supreme. Acest consens e exprimat prin lucrurile pe care societatea, prin brațul său înarmat (statul), acceptă că le pot fi retrase celor care-i încalcă normele. Pentru cele mai grave crime, indivizii pot fi condamnați la moarte (mai rar, și în din ce în ce în mai puține țări), la închisoare sau la amendă. De aici deducem că, în lumea noastră, valorile supreme sînt, în ordine, viața, libertatea, banul. 

Evident, asta e valabil pentru ceea ce numim civilizația occidentală. Dacă ne uităm către Japonia samurailor iubitori de seppuku, este evident că valoarea vieții se afla acolo mult sub cea a demnității. La islamiștii radicali, iarăși, viața e repede și fără regrete abandonată în numele credinței.

Sistemele de valori sînt relativ stabile, ele beneficiind de sisteme eficiente de transmitere de la o generație la alta, de la grupurile dominante către celelalte – e vorba de mecanismele de reproducere descrise de Bourdieu în urmă cu cinci decenii. Așa se face că, pentru cei mai mulți dintre noi, ele par imuabile, cvasi-naturale. Din cauza asta, ne revoltăm cînd observăm că se schimbă, cînd constatăm că există oameni (de obicei, cei mai tineri decît noi) care nu le mai acordă „respectul cuvenit”.

Deși au inerție mare, sistemele de valori sînt în continuă schimbare. De cele mai multe ori, schimbările se petrec lent – deși au loc sub ochii noștri, ele ne sînt imperceptibile, aidoma creșterii copacilor. De exemplu, putem spune că, în Europa secolului XX, regula era ca nașterea copiilor să fie legată de căsătorie; excepțiile erau extrem de rare și, în general, prost primite. Ei bine, în anul 2020, în România, unul din trei copii s-a născut în afara căsătoriei (33%, după ce în 1992 fuseseră numai 16%); dar există țări, precum Franța, unde proporția crește la 62%.

Sînt însă momente cînd paradigmele valorice se schimbă brusc și dramatic. 

Ne obișnuiserăm să ne îmbrățișăm prietenii, să ne ținem aproape, să ne înconjurăm de oameni, să socializăm, cu alte cuvinte. A venit pandemia de COVID-19, ni s-a spus să evităm strîngerea de mînă, să o înlocuim cu ciocnitul coatelor sau pumnilor (greu de imaginat gesturi mai dizgrațioase). Am căpătat reflexul „distanțării sociale” (horribile dictu – distanțarea fiind întotdeauna asocială), traversăm de îndată ce zărim un om pe trotuarul pe care mergem.

Ne obișnuiserăm cu ideea că trăim într-o lume rațională, unde dialogul înlocuiește forța ca mijloc de rezolvare a diferendelor. Că războaiele, dacă sînt, sînt dincolo de hotarele oicumenei. Din păcate, auzim tot mai aproape vuietul sirenelor, cerul e brăzdat de dîre suspecte

Pămîntul părea un loc sigur pentru încă multe generații. Dar bolile planetei au devenit tot mai palpabile Ne obișnuiserăm cu succesiunea anotimpurilor, dar copiii n-au văzut zăpada decît în excursie, la munte. Calota de gheață a Groenlandei se topește accelerat, la Dăbuleni se aclimatizează plantații de avocado. Se pare că degradarea mediului va înceta să mai fie un concept abstract în timpul vieții noastre.

Pentru cîteva generații succesive, regula fusese ca fiii să o ducă mai bine decît părinții. Tinerii de azi se întreabă, pe bună dreptate, dacă, odată ajunși la vîrsta senectuții, va avea cine să le plătească pensiile. În general, mitul progresului ca mod de manifestare a istoriei părea imuabil. Îmi amintesc compunerile pe care le scriam în clasele primare, prin anii ’60, cu tema „Noi în anul 2000” și constat că sufereau de inadecvare funciară. Ei bine, lozinca zilelor noastre pare a fi „Zîmbiți, mîine va fi mai rău”.

Mi se pare evident că ne aflăm într-un moment în care configurația cunoscută a valorilor fundamentale se schimbă; un fel de limbo. Asemenea momente au mai fost (să ne amintim zorii capitalismului). Pînă ce se va stabiliza un nou sistem de valori, vom avea dificultăți în a identifica binele. Nu e de mirare că psihologii nu mai prididesc să trateze nevrozele.

Nu (prea) știm cum va arăta sistemul de valori al lumii de mîine. E însă bine de știut că va fi altfel. Cu alte cuvinte, că e inutil să căutăm să înțelegem lumea de azi cu instrumentele învățate alaltăieri. Și la fel de inutil va fi să încercăm să identificăm oamenii de valoare, înainte de a ne hotărî asupra valorilor însele.

Mircea Kivu este sociolog.

Foto: wikimedia commons