Cîteva ipostaze ale solidarității

Publicat în Dilema Veche nr. 940 din 14 – 20 aprilie 2022
Cîteva ipostaze ale solidarității jpeg

În zilele astea, cuvîntul „solidaritate” se asociază automat cu Ucraina, cu refugiații de acolo. Într‑adevăr, a fost impresionantă promptitudinea și vigoarea cu care societatea civilă a reacționat la drama șuvoiului de femei fugite din calea războiului cu copii de mînă. Și n-a fost doar o reacție emoțională, de moment; la mai mult de o lună de la începutul agresiunii ruse, românii s-au organizat și acordă un sprijin substanțial refugiaților ucraineni.

Dacă simțiți nevoia de energie pozitivă, recomand o vizită în grupul de Facebook UNIȚI PENTRU UCRAINA – Об’εднанi за Украiну – United for Ukraine, care are peste un sfert de milion de membri: apar anunțuri dintre cele mai diverse, de la solicitări sau oferte de locuință, locuri de muncă, donații de tot felul, transport... Ei bine, e spectaculos de văzut cum, în cel mult o oră, fiecare solicitare își găsește cel puțin o rezolvare. (Nu pot să nu menționez numele europarlamentarului Vlad Gheorghe, inițiatorul și organizatorul grupului.)

Riguros vorbind, reacția românilor față de suferința refugiaților ucraineni nu se înscrie în definiția solidarității. De la Durkheim încoace, solidaritatea – fie ea mecanică sau organică – se manifestă între membrii aceluiași grup. Avem de-a face, mai degrabă, cu manifestări de empatie, de altruism. Pe de altă parte, putem explica reacția fată de suferințele vecinilor noștri (și) prin teama că și noi am putea deveni victimele unei agresiuni similare. În memoria colectivă se păstrează imaginea „soldatului sovietic eliberator” transmisă de părinții și bunicii noștri. Așadar, identificarea cu victimele actualului război e extrem de ușoară – femeile acelea care trec granița cu copii de mînă sînt ușor de confundat cu surorile și soțiile noastre –, ceea ce nu se poate spune despre refugiații sirieni veniți în anii trecuți. (Oricum, comparația cu reacția față de alte fluxuri de migranți nu poate merge prea departe, date fiind dimensiunile atît de diferite ale impactului celor două fenomene în România.)

În fața unei asemenea risipe de solidaritate, nu putem să nu ne întrebăm de unde a apărut ea, la un popor care ar putea fi mai degrabă caracterizat drept individualist: la noi, ajutoarele sociale sînt percepute drept un îndemn la lene, voluntariatul e un obicei exotic, implicarea în viața comunității e socotită din start drept zadarnică, îmbulzelile pentru o drujbă „la ofertă” au proporții epice. Ca să înțelegem, propun un excurs în istoria mai mult sau mai puțin recentă.

4 martie 1977, cutremur de 7,2 grade. În cîteva minute, mii de oameni au fost îngropați sub dărîmături, zeci de mii au rămas fără locuință. Pe măsură ce s-a răspîndit (din om în om, radioul și televiziunea au fost mute cîteva ore bune) știrea despre locurile dezastrelor, cohorte de oameni s-au adunat în zonele calamitate pentru a-i salva pe cei blocați sub dărîmături. Și au muncit toată noaptea și în zilele următoare, fără să-i organizeze nimeni. Au urmat valuri de gesturi prin care oameni simpli făceau ce puteau ca să-i ajute pe „sinistrați” (ăsta era cuvîntul folosit): de la primirea în locuințele proprii pînă la ajutor pentru repararea caselor și donații în bani.

În sine, asemenea manifestări de solidaritate ne-ar putea părea banale. Dar în contextul totalei absențe a unor forme de structurare a societății civile și al unui sistem în care orice inițiativă „fără voie” era din start subversivă, această explozie de solidaritate spontană a fost semnificativă. Ca prin minune, cîteva zile după cutremur, Radio Europa Liberă nu numai că nu a mai fost bruiat, dar a și putut fi apelat telefonic din țară – cu justificarea transmiterii de informații despre persoane care ar fi putut fi victime ale seismului (un fel de „marked safe” avant la lettre). Aș zice că românii au folosit solidaritatea ca pe o formă de manifestare a libertății interzise. Poate că nu e întîmplător că importante disidențe față de regimul comunist au apărut în preajma anului 1977: Paul Goma, Vasile Paraschiv.

Un alt episod, mai recent. Martie 2020. Lockdown în toată Europa și o angoasă generalizată. În țările occidentale se moare pe capete. O parte din conaționalii plecați la muncă în străinătate se află în situații incerte: fie că nu aveau un loc de muncă legal, fie că cel pe care îl aveau a dispărut. De departe, situația din România pare mult mai bună (și așa a fost, pe parcursul primului val), îmbolnăvirile se numără cu zecile, nu cu miile, decesele sînt încă rare. În condițiile astea, mulți români aflați în străinătate au decis să se întoarcă. S-au suit în mașini și, înainte să se închidă granițele, au pornit spre Est, spre acasă. Au fost cozi de zeci de kilometri la granițele țării. Numai că aici i-a așteptat, din partea unei bune părți a societății, o reacție gregară de respingere: Ce căutați aici, să ne aduceți boala? (Ca și cum nu de aici erau ei.) Voi sînteți vinovați de răspîndirea virusului ucigaș. (Veșnica nevoie de țapi ispășitori.) Nu, se pare că gena solidarității nu e prea clar înscrisă în ADN-ul poporului nostru. Sau, dacă e, e dotată cu abilitatea de a se ascunde foarte eficient.

Tot în 2020 a venit cel mai de preț (pentru mine) exemplu de solidaritate. Este legat de sociologul și profesorul Vintilă Mihăilescu, cel care ne-a bucurat ani la rînd cu „Socio-hai-hui“, rubrica sa din Dilema veche. În 2019 se aflase că, suferind de o boală cruntă, avea nevoie urgentă de o operație în străinătate. Trebuia adunată o sumă imensă (parcă 300.000 de euro). Era nevoie ca oamenii să se solidarizeze cu mai mult decît un „like” sau o semnătură pe o petiție care cere o demisie – astea știam că sînt ușor de realizat. Ei bine, miracolul s-a produs. Într-un timp foarte scurt, au fost peste 5.000 de oameni care au donat bani. Și nu era vorba „decît” de un universitar, nu o vedetă de televiziune sau vreun fotbalist celebru. Operația a fost efectuată, Vintilă a mai primit un an de viață alături de cei dragi; noi am primit în dar cartea minunată pe care a scris-o în acel răgaz – În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului. Marele dar pe care l-am primit noi toți atunci – în același martie 2020 – a fost dovada că încă mai avem resurse de solidaritate, că ne putem strînge împreună și din iubire, nu doar din ură. E bine că știm asta.

Mircea Kivu este sociolog.

Foto: adevarul.ro

Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.
Irina jpg
O stradă doar a lor
Blocurile noi, plombe inestetice inserate în această alveolă cu aspect periurban, la rîndul ei înglobată într-un mare cartier de blocuri, ar fi contribuit la „curățirea” zonei.
1024px Bruxelles   Commission Européenne Berlaymont (23191436909) jpg
România, la periferia UE? Da, dar alții dau buzna afară
Faptul că euroscepticismul e (deocamdată?...) o afacere politică fără urmări, în România, e confirmat de ultimele formule de guvernare din țară.
p 14 sus Piazza del Popolo WC jpg1 jpg
Marginea lumii
E o senzație greu de găsit în altă parte, aceea că nimeni, niciodată, n-are ochii ațintiți spre tine, ceea ce îți lasă loc să faci ce vrei și să fii cum ești.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta apărării
Ne-am gîndit să abordăm chestiuni precum soarta, scopul și responsabilitatea artei în vreme de război.
p 10 C  Alba jpg
Artă fără adăpost
Muzeele de artă s-au obișnuit cu drôle de guerre care a șters din mințile tuturor iminența sau măcar posibilitatea unui război real.
p 11 youtube jpg
Patru tablouri
Au fost furate peste 170.000 de mii piese de artă fără ca trupele „eliberatoare“ să intervină.
d15 Dan Perjovschi Anti War Drawings ©Nicolas Wefers 5 jpg
Make art, not war – anchetă
Dată fiind natura explicit grafică a unui conflict armat, am adresat trei întrebări cîtorva artiști care se ocupă cu imaginea: pictori, artiști vizuali, regizori de film, desenatori.
p 1 Carlos Alba jpg
Fragilitatea indestructibilă a literei
Asta e proprietatea esențială a cărților: opresc în corpul lor corpurile morții.

HIstoria.ro

image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Bătălia de la Poltava, sau cum a devenit Rusia o Mare Putere
27 iunie 1709: în urma victoriei de la Poltava, Rusia se alătură grupului de Mari Puteri europene și, prin înfrângerea Suediei, câștigă definitiv poziția de cea mai mare putere a Europei Nord-Estice. Era primul pas al dezvoltării fulminante a Rusiei. Bătălia de la Poltava, una din cele mai mari bătălii ale Marelui Război Nordic (uitat, din păcate, de istoriografia modernă), a avut, așadar, consecin
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.