De ce e mai grasă capra bugetarului

Publicat în Dilema Veche nr. 878 din 4 - 10 februarie 2021
De ce e mai grasă capra bugetarului jpeg

În anii ʼ90, una dintre întrebările frecvent utilizate în sondajele de opinie suna cam așa: „Ați prefera o slujbă sigură, cu un salariu modest, sau o slujbă bine plătită, dar nesigură?”. Evident, era vorba despre distincția dintre a lucra la stat sau la privat. Antiteza nu era întru totul falsă: în condițiile începuturilor capitalismului „de pradă”, domeniile în care inițiativa privată se făcuse vizibilă erau și cele mai rentabile, unde rata profitului era cu trei cifre. Evident, în aceste condiții patronii respectivi își permiteau să ofere angajaților salarii generoase.

Asta era percepția, dar nu și realitatea. Datele Institutului Național de Statistică spun că, în 1994, cîștigul salarial mediu net din întreprinderile proprietate publică era de 147.076 de lei (vechi), ceva mai mare decît în cele proprietate privată – 132.321 de lei. Deci, chiar în vremea Eldorado-ului, la stat se cîștiga mai bine (nu mult, cu 11%) decît la privat. E drept, nici cealaltă parte a dihotomiei nu era întru totul adevărată: în anii aceia în care întreprinderile de stat se închideau una după alta, locurile de muncă de acolo nu erau tocmai sigure.

Explicația faptului că veniturile sînt mai mari în sectorul public decît în cel privat stă în diferențele naturale dintre structura ocupațională a celor două sectoare: în general, ponderea angajaților cu calificare înaltă este mai mare în sectorul public (administrație, educație, sănătate etc.) decît în cel privat. Conform datelor recensămîntului din 2002, 19% din populația ocupată în sectorul public era formată din specialiști cu ocupații intelectuale și științifice; în sectorul privat, această categorie ocupa o pondere de numai 7%. Situația era inversă în cazul muncitorilor necalificați, aceștia reprezentînd 8% din angajații la stat și 10% din cei din privat.

Pentru a spune dacă statul își plătește angajații mai bine sau mai rău decît privații, ar trebui să comparăm cîștigurile medii ale angajaților cu aceeași calificare din cele două sectoare: specialiști cu specialiști, muncitori calificați cu muncitori calificați, muncitori necalificați cu muncitori necalificați. Din păcate, statisticile oficiale nu ne aduc informații în acest sens. Și, oricum, nu ne-ar fi ajutat prea mult, pentru că, în funcție de orientarea ideologică, se poate susține că IT-iștii din privat sînt mai pricepuți decît cei de la stat, portarii la fel, sau dimpotrivă.

Mai degrabă decît realitatea obiectivă, percepția generală că statul plătește angajaților săi salarii (și beneficii salariale) exorbitante are la bază, în primul rînd, faptul că în privat salariul vine din buzunarul patronului, deci oricît de mare ar fi, nu afectează buzunarul celorlalți. (La o privire mai atentă, nu-i chiar așa, banii patronului venind de la noi, cei care îi cumpărăm produsele sau serviciile.) În cazul angajatului la stat, salariul vine de la buget, adică din taxele plătite de noi, ceilalți, deci avem motive să nu ne placă să fie prea mare.

Cred însă că problema principală a remunerării bugetarilor vine din modalitatea netransparentă, ca să nu zic arbitrară, în care sînt stabilite salariile, și mai ales ierarhia acestora. E greu de înțeles de ce contabilul dintr-o universitate cîștigă mai puțin decît cel de la minister, de ce brancardierul de la spitalul militar e plătit mai bine decît cel de la spitalul județean. Realitatea e că, de regulă, aceste ierarhii reflectă niște raporturi de forță. Unii sînt mai vocali cînd amenință cu greva (ba chiar o fac, tot mai rar, ce-i drept) decît alții. Alteori, pur și simplu, ministrul X are o poziție mai tare în partidul de guvernămînt decît ministrul Y și, evident, are tot interesul să-și motiveze subordonații.

Cum spuneam, e în natura oricărui șef să se facă plăcut subordonaților săi, mai ales că nu doar că nu dă de la el, ci mai degrabă, atunci cînd dă, primește și el ceva. Adesea, pentru a scăpa de corsetul reglementărilor privind salarizarea bugetarilor, diverși șefi inventează diverse sporuri, salarii excepționale, indemnizații de deplasare, bonusuri de merit și alte gadget-uri care fac plăcere angajaților. Nu poți să nu te întrebi, atunci cînd afli că Parlamentul plătește lunar angajaților săi milioane de lei drept spor pentru că o antenă cu misiune obscură le afectează sănătatea, cît ar putea costa mutarea utilajului cu pricina într-o regiune nelocuită.

Dacă în zona privată managerii sînt presați continuu, atît de piață, cît și de acționariat, spre reducerea cheltuielilor (și cel mai simplu de redus sînt cele salariale), șefii de la stat sînt împinși să crească salariile celor din subordine. Cît despre „acționariat”, atunci cînd există, este reprezentat de membrii consiliilor de administrație, remunerați cu o fracție din salariul managerului, deci nu au motive să se opună acestei tendințe.

Că este așa, ne-o dovedește evoluția ecartului dintre veniturile salariale de la stat și cele de la privat. Dacă, așa cum spuneam, primele erau, în 1994, cu doar 11% mai mari decît cele din urmă, în 2019 venitul salarial mediu net era la stat de 3.863 de lei , adică cu 61% mai mare decît cel din sectorul privat (2.396 de lei).

Dacă e adevărat că e firesc să existe statistic o diferență între veniturile de la stat și cele din companiile private, la fel de adevărat e că accentuarea arbitrară a acestor diferențe are șanse să alimenteze frustrările prezente în societatea noastră, și așa populată de prea multe antagonisme.

Mircea Kivu este sociolog.

Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.
Irina jpg
O stradă doar a lor
Blocurile noi, plombe inestetice inserate în această alveolă cu aspect periurban, la rîndul ei înglobată într-un mare cartier de blocuri, ar fi contribuit la „curățirea” zonei.
1024px Bruxelles   Commission Européenne Berlaymont (23191436909) jpg
România, la periferia UE? Da, dar alții dau buzna afară
Faptul că euroscepticismul e (deocamdată?...) o afacere politică fără urmări, în România, e confirmat de ultimele formule de guvernare din țară.
p 14 sus Piazza del Popolo WC jpg1 jpg
Marginea lumii
E o senzație greu de găsit în altă parte, aceea că nimeni, niciodată, n-are ochii ațintiți spre tine, ceea ce îți lasă loc să faci ce vrei și să fii cum ești.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta apărării
Ne-am gîndit să abordăm chestiuni precum soarta, scopul și responsabilitatea artei în vreme de război.
p 10 C  Alba jpg
Artă fără adăpost
Muzeele de artă s-au obișnuit cu drôle de guerre care a șters din mințile tuturor iminența sau măcar posibilitatea unui război real.
p 11 youtube jpg
Patru tablouri
Au fost furate peste 170.000 de mii piese de artă fără ca trupele „eliberatoare“ să intervină.
d15 Dan Perjovschi Anti War Drawings ©Nicolas Wefers 5 jpg
Make art, not war – anchetă
Dată fiind natura explicit grafică a unui conflict armat, am adresat trei întrebări cîtorva artiști care se ocupă cu imaginea: pictori, artiști vizuali, regizori de film, desenatori.
p 1 Carlos Alba jpg
Fragilitatea indestructibilă a literei
Asta e proprietatea esențială a cărților: opresc în corpul lor corpurile morții.

HIstoria.ro

image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Bătălia de la Poltava, sau cum a devenit Rusia o Mare Putere
27 iunie 1709: în urma victoriei de la Poltava, Rusia se alătură grupului de Mari Puteri europene și, prin înfrângerea Suediei, câștigă definitiv poziția de cea mai mare putere a Europei Nord-Estice. Era primul pas al dezvoltării fulminante a Rusiei. Bătălia de la Poltava, una din cele mai mari bătălii ale Marelui Război Nordic (uitat, din păcate, de istoriografia modernă), a avut, așadar, consecin
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.