Un poncif: primarul - bun gospodar
Dacă întrebi ce calitaţi ar aprecia la un primar, cele mai multe răspunsuri vor fi de genul „Să fie un bun gospodar“. Imaginea-standard a edilului (alt poncif?) exemplar îl înfăţişează cu mînecile suflecate, coordonînd utilajele de deszăpezire, inspectînd şantiere (cînd nu-s panglici de tăiat), controlînd cîntarele din pieţe. Cînd îi întrebi dacă şi de ce sînt mulţumiţi de primarul lor, oamenii spun de obicei că omul n-o fi perfect, dar „face lucrurile să meargă“. (Estimările ne spun că, la aceste alegeri, majoritatea primarilor în funcţie vor fi realeşi, ceea ce e semn că lucrurile chiar merg.)
La o privire mai atentă, vom constata că deszăpezirea ar fi trebuit să fie treaba şefului Direcţiei de transporturi, drumuri şi sistematizare, şantierele – a celui de la Investiţii, ordinea din pieţe – a celui de la Economic şi aşa mai departe. Atunci, ce i-ar rămîne de făcut primarului, în afară de a-i numi, pe criterii doar de el ştiute, pe şefii respectivi?
După mine, el ar trebui să fie responsabilul cu viziunea. El ar trebui să le spună celor care-l aleg nu cîte bulevarde va face, ci de ce, şi încotro vor duce ele. Cu alte cuvinte, cetăţenii n-ar trebui să voteze gospodari care se angajează să facă aia şi ailaltă, ci proiecte de viitor. Un bulevard nou rezolvă, eventual, problemele de trafic dintr-o zonă, nu şi problema traficului. Pentru că ştiţi cum e: oricît de multe bulevarde construieşti, oricît le lărgeşti pe cele existente, maşinile se vor înmulţi suficient de repede încît să le aglomereze. În spaţiile finite, un bulevard nou sau mai larg înseamnă ceva în minus – un spaţiu verde, o casă, o parcare, un trotuar. Şi-atunci, un primar ar spune: vreau să dau prioritate transportului cu autoturismele sau celui public? Maşinilor sau oamenilor? Există oraşe în care nu te poţi deplasa fără autoturism (Los Angeles) şi altele în care e preferabil să-ţi laşi maşina la intrare (Amsterdam). Candidatul la Primărie are de asamblat opţiunile într-un tot coerent, supus apoi judecăţii alegătorilor.
Dacă mă uit în programele prezentate în actuala campanie pentru alegerile locale (ca şi în cele trecute), găsesc tone de promisiuni – atîţia kilometri, atîtea edificii, biserici, ţevi, panseluţe –, dar mai nimic despre oameni. Unde vor munci locuitorii oraşelor şi satelor noastre? Unde-şi vor lăsa copiii, cînd vor fi la muncă? Cum îi vom face mai zîmbitori? Mai important decît toate, cum îi vom face să fie o comunitate, nu o aglomeraţie? Astea nu-s teme de campanie, pentru că mai toţi candidaţii au o altă agendă, pe care o impun profitînd de pasivitatea presei şi de nebăgarea noastră de seamă.
Actualii primari fac tot felul de lucruri: înfrumuseţează oraşul cu fîntîni cîntătoare, îi adaugă pasaje suspendate, gonesc cîinii de pe străzi, construiesc instalaţii de epurare a apei şi multe altele, unele dintre ele trebuincioase omului. Cel mai mult îmi place cînd, la urmă, pun o plăcuţă pe care scrie „Această parcare a fost amenajată de Primăria..., primar Icsulescu“. Oamenii sînt mulţumiţi – ceva s-a făcut.
Mai rar ne spun cît au cheltuit pe fiecare dintre astea şi niciodată ce altceva s-ar fi putut face cu banii ăia. Nişte zeci de milioane strînse din taxele plătite de noi, donaţi pentru construcţia unei Catedrale – o fi bine, o fi rău? Poate ne-ar fi mai uşor să judecăm, dacă am afla şi cîte biserici de patrimoniu ar fi putut fi restaurate cu banii respectivi. Eventual, cîte grădiniţe sau centre culturale de cartier s-ar fi construit.
Dacă analizăm mecanismele de decizie, constatăm că, mai ales în oraşele mari, consultarea cetăţenilor asupra priorităţilor lipseşte aproape cu desăvîrşire. Trebuie să duci o întreagă luptă pentru a afla cît a costat banca din parc, ceasul de pe stîlp, podul peste apă. Despre termene – nici vorbă. Ce contează că s-a promis că va fi gata acum o lună? Mai sînt doar nişte mărunţişuri de făcut. Există o lege care spune că orice şantier trebuie să aibă instalat, la vedere, un panou pe care să fie scrise, între altele, termenele de execuţie. Vă invit să mergeţi la Primăria Bucureştiului (cea veche, închisă de mai bine de un an, nu aia închiriată pe bani grei) şi să aflaţi, dacă puteţi, cînd ar trebui să fie gata reparaţiile.
Cei mai mulţi dintre primarii actuali sînt nişte mici Ceauşeşti, cărora contribuabilii ar trebui să le fie recunoscători (şi, culmea, chiar le sînt) pentru că le cheltuiesc banii, indiferent pe ce şi cu ce eficienţă.
Cum cred eu că ar trebui să fie un primar? Ei bine, mi-ar plăcea ca acesta să fie liderul comunităţii. Care să-i propună acesteia un proiect (viziunea pomenită mai sus) şi să-i ceară să participe la realizarea lui. Asta ar însemna ca, odată cu ştampila pe buletinul de vot, alegătorul să-şi şi asume viitoarea implicare în înfăptuirea proiectului pentru care a votat. Aşadar, nu un manager (o altă calitate care apare în portretul-robot). Managerul este cel care utilizează cu eficienţă maximă resursele unei întreprinderi pentru îndeplinirea scopurilor (de obicei, maximizarea profitului). Primarul-lider este tocmai cel care defineşte scopurile.
De ce preferă oamenii primarul gospodar, primarului vizionar? Pentru că primul îi simplifică existenţa. S-au prezentat la concurs cinci candidaţi. Unul a obţinut postul. Ţi-am dat votul, gata, du-te şi fă-ţi treaba. Dacă nu-mi place ce se întîmplă, peste patru ani te schimb. Cu primarul-lider, lucrurile se complică. Nu-i de-ajuns că te-ai îmbrăcat frumos, ai mers la secţia de vot şi ai pus ştampila pe unul dintre candidaţii care ţi-au fost propuşi (de către cine? asta ar fi o temă separată de discuţie). Uneori, trebuie să faci ce-ţi stă în putinţă ca pe buletinul de vot să fie oamenii tăi, nu ai lor. După asta, trebuie să fii permanent lîngă el, cînd îţi cere să luaţi o decizie împreună sau, da, să contribui la punerea în practică a acesteia (de exemplu, nu doar să bombăni că strada e plină de gunoaie, ci să-l şi tragi de mînecă pe ăla care-şi goleşte tomberonul pe spaţiul verde.
Viaţa în democraţia participativă e mai complicată decît cea de sub dictatură. Uneori, trebuie să ne decidem pe care o preferăm.
Mircea Kivu este sociolog.
Foto: L. Muntean
