De ce sînt politicienii aşa răi?

Nu cred să existe profesiune mai detestată, în România şi aiurea, decît cea de politician. Asta, în pofida urărilor rostite de tot felul de mătuşi şi bunici care, în faţa unui copilaş excesiv (!) de isteţ, rostesc: „Mînca-l-aş, are să ajungă ministru“.

Ce-i drept, nici n-avem multe argumente pentru a spune că (toţi) politicienii nu sînt nişte catastrofe. Chiar atunci cînd reuşim să arătăm un exemplar de om politic inteligent sau responsabil, sau cu o viziune coerentă, sau tenace (sau toate astea la un loc), ne izbim de întrebarea: „Bine, şi ce a realizat omul ăsta?“ Şi ajungem să constatăm că, în afara unor lucruri destul de greu sesizabile (un amendament salvator, blocarea unui proiect periculos, cîte un gest de frondă şi multe, extrem de multe proiecte blocate de o majoritate de neclintit), oamenii respectivi nu se pot lăuda cu realizări remarcabile. Pentru că, puţini fiind, nu pot realiza masa critică necesară unor realizări semnificative. În faţa acestui peisaj dezolant, clamăm schimbarea clasei politice. De acord, dar nu oricum. La urma urmelor, ea chiar se primeneşte, în felul ei. În actuala legislatură, 267 din cei 465 de parlamentari aleşi erau la primul mandat. Întrebarea este în ce măsură nou veniţii se deosebesc efectiv de mai vechii politicieni.

Din păcate, mecanismele de selecţie internă ale partidelor „consacrate“ premiază mai ales activiştii obedienţi – recentele evoluţii din PSD ilustrează această constatare. Tinerii promovaţi de aceste partide (cu două-trei remarcabile excepţii) sînt cópii nereuşite ale şefilor lor. În plus, a apărut un fenomen nou: cel al dinastiilor politice. Potentaţii partidelor îşi folosesc puterea din partid pentru promovarea fiilor, fiicelor, nevestelor, iubitelor. O să-mi spuneţi că dinastii politice am mai avut de-a lungul timpului, dar noi nu pentru asta ne iubim înaintaşii.

Atîta timp cît în politică ideile sînt impuse tot mai puţin prin dezbatere şi tot mai mult „pentru că putem“ – adică prin forţa votului – este firesc ca partidele să nu aibă nevoie de oameni creativi şi inteligenţi, ci de unii disciplinaţi şi obedienţi. De aici spirala degradării clasei politice.

Pentru o reală înnoire a clasei politice ar trebui să apară o contrapondere pentru partidele care domină spaţiul politic românesc de un sfert de secol, cu cîteva modificări de denumiri. Cu alte cuvinte, partide noi, adică puse în mişcare de alte resorturi decît interesele de gaşcă. Numai că scena e cvasi-blocată. Actorii care au apucat un rol nu au nevoie de concurenţă, de aceea intrările sînt astupate.

Să presupunem că ai reuşit să înscrii la tribunal un partid nou. (Dar, deşi legea a fost simplificată și nu mai e nevoie de 25.000 de membri fondatori, sînt suficienţi trei, tot felul de chichiţe procedurale au făcut ca partide precum USB şi MRÎ să zăbovească prin întortocheatele culoare ale Tribunalului Bucureşti mai bine de un an înainte de a se vedea înregistrate.)

Pentru a participa în alegeri, e nevoie să colectezi un număr de semnături. Nu puţine: mai multe decît maximul de 1% din totalul alegătorilor recomandat de Comisia de la Veneţia (dar, nu-i aşa, noi sîntem suverani şi nu ne pasă de recomandările europenilor). Unui partid nou îi este extrem de greu să devină cunoscut. Şi, pentru că nu-l cunosc, oamenii nu semnează ca să poată candida. Şi, dacă nu candidează, rămîne necunoscut.

Dacă ai reuşit să te înscrii în cursă, pentru un mandat reprezentativ la alegerile locale sau parlamentare, nu e suficient să obţii un număr de voturi egal cu coeficientul electoral (raportul dintre numărul total al voturilor exprimate şi cel al mandatelor), ci trebuie să depăşeşti pragul electoral – şi acesta, stabilit la unul din cele mai înalte niveluri din Uniunea Europeană. Evident, depăşirea pragului electoral e dificilă mai ales pentru partidele nou-venite. Nepătrunzînd în Parlament sau în consiliile locale şi judeţene, n-au cum să facă mare lucru pentru oameni şi, implicit, nici să cîştige încrederea electoratului.

Sistemul proporţional cu liste închise este şi el nefavorabil nou-veniţilor în politică: dacă nu eşti în graţiile şefilor de la partid, degeaba te apreciază alegătorii: vei fi plasat la coada listelor de candidaţi, departe de „locurile eligibile“. Oricît ar vrea oamenii să te vadă în Parlament, de voturile pe care ţi le-ar da ei vor beneficia cei pe care şefii i-au plasat în capul listei. Un sistem de liste deschise, în care ordinea candidaţilor unui partid e stabilită prin opţiunile alegătorilor, nu pare să intre în vederile membrilor Legislativului.

O altă găselniţă menită să conserve poziţiile cîştigate este alegerea primarilor într-un singur tur. Ori de cîte ori partidele care se opun demnitarului în funcţie nu vor reuşi să se pună de acord asupra unui candidat unic (şi de cele mai multe ori nu reuşesc), voturile celor nemulţumiţi se împart între contracandidaţi, permiţînd rămînerea la post a unor primari cu legitimitate redusă, în baza opţiuniilor a numai 30-40% din alegători. Regula alegerii într-un singur tur a fost introdusă în 2012 de majoritatea PDL, în speranţa că voturile Opoziţiei se vor împărţi între PSD şi PNL. Socoteala s-a dovedit greşită, stimulînd naşterea alianţei „contra naturii“ denumită USL. De atunci au existat numeroase iniţiative parlamentare şi extraparlamentare de revenire la alegerile în două tururi, toate respinse fără drept de apel prin forţa majorităţii.

Dacă stăm să ne gîndim, legile electorale sînt, în fond, un set de reguli prin care acţionarii unei mari întreprinderi numesc directorii. Acţionarii sîntem noi, alegătorii, întreprinderea este statul, judeţul sau oraşul, iar directorii sînt demnitarii aleşi. Bunul-simţ ne spune că aceste reguli ar trebui scrise, sau măcar agreate, de către acţionari, conform intereselor lor. Ei bine, în realitate lucrurile stau exact invers: regulile sînt făcute de către cei aleşi, în dispreţul cererilor venite dinspre societatea civilă.

O încercare de aducere a lucrurilor în ordinea firească o constituie iniţiativa cetăţenească „Oameni noi în politică“, pentru care se strîng semnături zilele acestea. Este un proiect de modificare a legilor electorale menit să corecteze neajunsurile enunţate mai sus, dar şi altele, scris şi susţinut de mai multe partide (majoritatea, neparlamentare şi organizaţii civice). Desigur, proiectul este perfectibil (mi-am exprimat obiecţiile de natură tehnică în „Iniţiativa cetăţenească «Oameni noi în politică». O analiză“, Contributors, 22 octombrie 2018), dar ideea de a pune parlamentarii în faţa presiunii semnăturilor unor sute de mii de alegători mi se pare că are o şansă de aşeza relaţia dintre alegători şi aleşi în ordinea logică.

Reforma electorală este un pas necesar, dar nu suficient către schimbarea clasei politice. Ca să se producă, schimbarea are nevoie în primul rînd de oameni. Din păcate, prea mulţi dintre noi aşteaptă ca ceva să se producă. Aşteaptă, şi atît. Eventual, ies în stradă atunci cînd sînt nemulţumiţi, fac voluntariat, se implică în acţiuni civice. Dar refuză cu obstinaţie să intre cu adevărat în scena politică. Această zonă e considerată una eminamente malefică – politicianul, cum spuneam la început, e văzut cu un amestec de dispreţ şi invidie.

E drept, pasul către politică e anevoios. Nu prea merge să faci politică în timpul liber. E o meserie full-time şi, firesc, puţini oameni corespunzînd portretului ideal de politician sînt dispuşi să renunţe la cariera profesională. Spre deosebire de partidele „consacrate“, în care oamenii se înghesuie să candideze pe tot felul de liste, partidele de tip nou au dificultăţi în a prezenta liste complete de candidaţi. În plus, intrarea în politică nu presupune imediat şi neapărat un mandat de parlamentar.

Partea cea mai grea, în demersul de primenire a clasei politice, este să internalizăm ideea că politicienii pe care ni-i dorim nu pot veni de pe altă planetă. După ce am înţeles că dacă noi nu mergem să votăm, o fac alţii în locul nostru (cel mai adesea, altfel decît am fi dorit), rămîne să înţelegem că dacă noi nu facem politică, o fac alţii. 

Mircea Kivu este sociolog.