Orășele și orășele

Publicat în Dilema Veche nr. 373 din 7 - 13 aprilie 2011
Spectacolul „de acasă” pe marile scene și înapoi jpeg

Micile oraşe ale ţării nu-s toate la fel. Aş spune că, în România, ele sînt de două feluri. 

Sînt, mai întîi, tîrgurile care şi-au avut vremea lor de glorie – de exemplu, Rădăuţi, Cîmpulung Muscel, Caracal, Mediaş. Cauzele decăderii sînt variate: este vorba despre pierderea statutului de reşedinţă administrativă, părăsirea lor de către o parte importantă a populaţiei aparţinînd unui grup etnic specific etc. Cînd te plimbi pe străzile lor, urmele unor vremuri mai bune sînt încă vizibile: cîte un liceu de renume, clădiri cu amprenta administraţiei publice interbelice, nelipsita grădină publică care păstrează arbori seculari, foste bănci, hoteluri şi restaurante cu arhitectură barocă în paragină, dar al căror (re)nume persistă în memoria cîtorva vîrstnici, străzi comerciale şi case boiereşti (şi ele atinse de decrepitudine) şi, în plus, un aer aparte, inefabil, dar uşor de recunoscut. 

Altele, dimpotrivă, sînt rezultatul unei politici de industrializare care nu a rezistat probei economiei de piaţă – Oţelul Roşu, Oneşti, Bîrlad, Copşa Mică, Zimnicea, Mărăşeşti (din nou, doar cîteva exemple). Cînd te apropii, te izbeşte imaginea sinistră a ruinelor unor abandonate construcţii industriale acoperite acum de bălării, parcă lovite de un cataclism nuclear, veritabile monumente funerare ale industrializării socialiste; este fosta raţiune de a fi a oraşului. Depăşeşti scheletul de ciment (metal a rămas foarte puţin şi greu de dezmembrat), ajungi în cartierul de blocuri construite în urmă cu cîteva zeci de ani, niciodată văruite de atunci încoace, printre care se înşiră rufe puse la uscat şi coteţe de păsări. Odată cu închiderea fabricii, cea mai mare parte a locuitorilor au devenit şomeri. Urmează centrul, o combinaţie de case cu aspect rural şi construcţii-standard ale „epocii de aur“: clădirea administrativă („Casa Albă“), complexul comercial, cinematograful/Casă de cultură transformat în sală de bingo. 

Această categorie cunoaşte cîteva sub-specii. Una este „oraşul agricol“, invenţie ceauşistă lipsită de sens, care a pus eticheta respectivă pe nişte sate mai mari, în ideea de a „ridica şi uniformiza gradul de civilizaţie prin urbanizare“. Se pot numi Pogoanele, Însurăţei, Budeşti, Negreşti (Vaslui) – lista acoperă îndeobşte zonele sărace ale ţării. Li se adaugă comunele transformate în oraş după 1989, în urma unor referendumuri organizate de primari dornici să cîştige popularitate prin gîdilarea orgoliilor electoratului local, care a aspirat dintotdeauna la statutul de orăşean; acesta îşi va da seama mai tîrziu că afacerea a fost proastă, singura schimbare fiind creşterea salariului primarului şi a numărului consilierilor, dar şi taxe mai mari (normal, obrazul subţire...); în plus, tot felul de oportunităţi legate de bani europeni pentru dezvoltarea rurală s-au dus pe apa sîmbetei. Cazul comunei Jilava – promovată la rang de oraş şi apoi revenită la cel iniţial – este edificator. 

Statisticienii desemnează oraşele mici ca fiind cele cu mai puţin de 50.000 de locuitori. Ca realitate socială, caracteristica lor definitorie este aceea că, în interiorul comunităţii, toţi oamenii se cunosc între ei. Spre deosebire de marile metropole unde, deşi locuieşti de jumătate de secol, poţi să te plimbi o zi întreagă fără a întîlni o persoană cunoscută, aici ştii cîte ceva despre fiecare dintre oamenii cu care te intersectezi. De aceea, controlul social este extrem de puternic, chiar apăsător. Asta displace mai ales tinerilor, care dintotdeauna au resimţit tendinţa ieşirii din tipare. De aceea, cred că fiecare locuitor al urbelor provinciale a încercat la un moment dat năzuinţa de a pleca, de a se împlini în marile oraşe. Mulţi dintre ei o fac, ceilalţi păstrează bovaric amintirea unei posibilităţi neîmplinite.  

Indiferent de ontologie, în oraşele mici, ponderea tinerilor este ceva mai mică decît în restul oraşelor (conform statisticilor, tinerii între 20 şi 29 de ani reprezintă 16% din total, în oraşele cu mai puţin de 50.000 de locuitori, faţă de 18% în restul oraşelor). În realitate, diferenţa e mai mare, căci statistica se referă la domiciliul oficial al oamenilor; mulţi dintre tinerii care „după buletin“ stau în orăşelele astea sînt de fapt plecaţi la şcoli sau la muncă în oraşele mari sau în străinătate. Se creează un cerc vicios: tinerii pleacă; cei care rămîn se simt alienaţi într-o comunitate în care cei asemenea lor sînt puţini. Ce viaţă-i aia, în care numeri pe degete partenerii potenţiali, din care trebuie să-i scazi pe cei cu care „nu se cade“? 

Cercul vicios se lărgeşte: în orăşelele astea, posibilităţile de distracţie sînt din cale-afară de limitate: un cinematograf delabrat, cîteva cîrciumi (nu găseşti niciodată de mîncare, căci nu se cere decît băutură) în care toată lumea e cu ochii pe tine, petrecerile trase la indigo în acelaşi grup cu permutările deja epuizate, doar Internetul te mai poate face, virtual, parte a „lumii largi“. Nimeni nu încearcă să adauge ceva căci „nu există piaţă“. Despre locurile de muncă, ce să mai vorbim? Serviciile nu se dezvoltă din lipsă de clientelă, investitorii nu vin pentru că nu există potenţial de dezvoltare… Astfel, oraşele mici devin tot mai mici.

Mircea Kivu este sociolog.

Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.
Irina jpg
O stradă doar a lor
Blocurile noi, plombe inestetice inserate în această alveolă cu aspect periurban, la rîndul ei înglobată într-un mare cartier de blocuri, ar fi contribuit la „curățirea” zonei.
1024px Bruxelles   Commission Européenne Berlaymont (23191436909) jpg
România, la periferia UE? Da, dar alții dau buzna afară
Faptul că euroscepticismul e (deocamdată?...) o afacere politică fără urmări, în România, e confirmat de ultimele formule de guvernare din țară.
p 14 sus Piazza del Popolo WC jpg1 jpg
Marginea lumii
E o senzație greu de găsit în altă parte, aceea că nimeni, niciodată, n-are ochii ațintiți spre tine, ceea ce îți lasă loc să faci ce vrei și să fii cum ești.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta apărării
Ne-am gîndit să abordăm chestiuni precum soarta, scopul și responsabilitatea artei în vreme de război.
p 10 C  Alba jpg
Artă fără adăpost
Muzeele de artă s-au obișnuit cu drôle de guerre care a șters din mințile tuturor iminența sau măcar posibilitatea unui război real.
p 11 youtube jpg
Patru tablouri
Au fost furate peste 170.000 de mii piese de artă fără ca trupele „eliberatoare“ să intervină.
d15 Dan Perjovschi Anti War Drawings ©Nicolas Wefers 5 jpg
Make art, not war – anchetă
Dată fiind natura explicit grafică a unui conflict armat, am adresat trei întrebări cîtorva artiști care se ocupă cu imaginea: pictori, artiști vizuali, regizori de film, desenatori.
p 1 Carlos Alba jpg
Fragilitatea indestructibilă a literei
Asta e proprietatea esențială a cărților: opresc în corpul lor corpurile morții.

HIstoria.ro

image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Bătălia de la Poltava, sau cum a devenit Rusia o Mare Putere
27 iunie 1709: în urma victoriei de la Poltava, Rusia se alătură grupului de Mari Puteri europene și, prin înfrângerea Suediei, câștigă definitiv poziția de cea mai mare putere a Europei Nord-Estice. Era primul pas al dezvoltării fulminante a Rusiei. Bătălia de la Poltava, una din cele mai mari bătălii ale Marelui Război Nordic (uitat, din păcate, de istoriografia modernă), a avut, așadar, consecin
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.