Orășele și orășele
Micile oraşe ale ţării nu-s toate la fel. Aş spune că, în România, ele sînt de două feluri.
Sînt, mai întîi, tîrgurile care şi-au avut vremea lor de glorie – de exemplu, Rădăuţi, Cîmpulung Muscel, Caracal, Mediaş. Cauzele decăderii sînt variate: este vorba despre pierderea statutului de reşedinţă administrativă, părăsirea lor de către o parte importantă a populaţiei aparţinînd unui grup etnic specific etc. Cînd te plimbi pe străzile lor, urmele unor vremuri mai bune sînt încă vizibile: cîte un liceu de renume, clădiri cu amprenta administraţiei publice interbelice, nelipsita grădină publică care păstrează arbori seculari, foste bănci, hoteluri şi restaurante cu arhitectură barocă în paragină, dar al căror (re)nume persistă în memoria cîtorva vîrstnici, străzi comerciale şi case boiereşti (şi ele atinse de decrepitudine) şi, în plus, un aer aparte, inefabil, dar uşor de recunoscut.
Altele, dimpotrivă, sînt rezultatul unei politici de industrializare care nu a rezistat probei economiei de piaţă – Oţelul Roşu, Oneşti, Bîrlad, Copşa Mică, Zimnicea, Mărăşeşti (din nou, doar cîteva exemple). Cînd te apropii, te izbeşte imaginea sinistră a ruinelor unor abandonate construcţii industriale acoperite acum de bălării, parcă lovite de un cataclism nuclear, veritabile monumente funerare ale industrializării socialiste; este fosta raţiune de a fi a oraşului. Depăşeşti scheletul de ciment (metal a rămas foarte puţin şi greu de dezmembrat), ajungi în cartierul de blocuri construite în urmă cu cîteva zeci de ani, niciodată văruite de atunci încoace, printre care se înşiră rufe puse la uscat şi coteţe de păsări. Odată cu închiderea fabricii, cea mai mare parte a locuitorilor au devenit şomeri. Urmează centrul, o combinaţie de case cu aspect rural şi construcţii-standard ale „epocii de aur“: clădirea administrativă („Casa Albă“), complexul comercial, cinematograful/Casă de cultură transformat în sală de bingo.
Această categorie cunoaşte cîteva sub-specii. Una este „oraşul agricol“, invenţie ceauşistă lipsită de sens, care a pus eticheta respectivă pe nişte sate mai mari, în ideea de a „ridica şi uniformiza gradul de civilizaţie prin urbanizare“. Se pot numi Pogoanele, Însurăţei, Budeşti, Negreşti (Vaslui) – lista acoperă îndeobşte zonele sărace ale ţării. Li se adaugă comunele transformate în oraş după 1989, în urma unor referendumuri organizate de primari dornici să cîştige popularitate prin gîdilarea orgoliilor electoratului local, care a aspirat dintotdeauna la statutul de orăşean; acesta îşi va da seama mai tîrziu că afacerea a fost proastă, singura schimbare fiind creşterea salariului primarului şi a numărului consilierilor, dar şi taxe mai mari (normal, obrazul subţire...); în plus, tot felul de oportunităţi legate de bani europeni pentru dezvoltarea rurală s-au dus pe apa sîmbetei. Cazul comunei Jilava – promovată la rang de oraş şi apoi revenită la cel iniţial – este edificator.
Statisticienii desemnează oraşele mici ca fiind cele cu mai puţin de 50.000 de locuitori. Ca realitate socială, caracteristica lor definitorie este aceea că, în interiorul comunităţii, toţi oamenii se cunosc între ei. Spre deosebire de marile metropole unde, deşi locuieşti de jumătate de secol, poţi să te plimbi o zi întreagă fără a întîlni o persoană cunoscută, aici ştii cîte ceva despre fiecare dintre oamenii cu care te intersectezi. De aceea, controlul social este extrem de puternic, chiar apăsător. Asta displace mai ales tinerilor, care dintotdeauna au resimţit tendinţa ieşirii din tipare. De aceea, cred că fiecare locuitor al urbelor provinciale a încercat la un moment dat năzuinţa de a pleca, de a se împlini în marile oraşe. Mulţi dintre ei o fac, ceilalţi păstrează bovaric amintirea unei posibilităţi neîmplinite.
Indiferent de ontologie, în oraşele mici, ponderea tinerilor este ceva mai mică decît în restul oraşelor (conform statisticilor, tinerii între 20 şi 29 de ani reprezintă 16% din total, în oraşele cu mai puţin de 50.000 de locuitori, faţă de 18% în restul oraşelor). În realitate, diferenţa e mai mare, căci statistica se referă la domiciliul oficial al oamenilor; mulţi dintre tinerii care „după buletin“ stau în orăşelele astea sînt de fapt plecaţi la şcoli sau la muncă în oraşele mari sau în străinătate. Se creează un cerc vicios: tinerii pleacă; cei care rămîn se simt alienaţi într-o comunitate în care cei asemenea lor sînt puţini. Ce viaţă-i aia, în care numeri pe degete partenerii potenţiali, din care trebuie să-i scazi pe cei cu care „nu se cade“?
Cercul vicios se lărgeşte: în orăşelele astea, posibilităţile de distracţie sînt din cale-afară de limitate: un cinematograf delabrat, cîteva cîrciumi (nu găseşti niciodată de mîncare, căci nu se cere decît băutură) în care toată lumea e cu ochii pe tine, petrecerile trase la indigo în acelaşi grup cu permutările deja epuizate, doar Internetul te mai poate face, virtual, parte a „lumii largi“. Nimeni nu încearcă să adauge ceva căci „nu există piaţă“. Despre locurile de muncă, ce să mai vorbim? Serviciile nu se dezvoltă din lipsă de clientelă, investitorii nu vin pentru că nu există potenţial de dezvoltare… Astfel, oraşele mici devin tot mai mici.
Mircea Kivu este sociolog.
