Refrene comuniste - vacanţă la mare

Publicat în Dilema Veche nr. 545 din 24-30 iulie 2014
Refrene comuniste   vacanţă la mare jpeg

O fi fost egalitarismul unul din principiile comunismului, dar el nu se aplica vacanţelor oamenilor muncii. Fiecare categorie avea propriile vacanţe – evident, după cantitatea, calitatea şi importanţa socială a muncii depuse întru edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate.

Cel mai mult şi mai bine munceau membrii nomenclaturii. Vacanţele lor se petreceau în locuri special amenajate, administrate de Gospodăria de partid (pe nou, RAPPS). Sigur, erau nomenclaturişti şi nomenclaturişti. Cei din vîrf, inclusiv cuplul suprem, aveau rezervate vile exclusive, aşezate pe domenii ferite de ochii prostimii (şi chiar de ai ţînţarilor şi altor jivine nedorite). De altfel, sînt aceleaşi locuri, la Neptun sau Predeal, în care îşi petrec vacanţele mai-marii de azi. Ideea principală nu era neapărat luxul (el nu lipsea, dar era secundar), ci izolarea deplină de clasa muncitoare. Nimeni nu trebuia să ştie cum se relaxează conducătorii iubiţi, de unde şi legendele care circulau pe această temă. De remarcat că nu există semne că vacanţele în străinătate ar fi făcut parte din obiceiurile vîrfului piramidei regimului.

Urmau „descurcăreţii“ – cei care, fără funcţii oficiale semnificative, aveau acces la ceea ce am numi azi „capital relaţional“: gestionarii de aprozar, funcţionarii Primăriilor, personalul medical, în general toţi cei care puteau oferi un serviciu în schimbul unui bilet prin ONT într-unul din hotelurile din staţiunile-etalon: Mamaia, Neptun, Olimp… Biletele nu erau scumpe, dar, ca orice lucru dorit, nu se găseau. Condiţiile de trai erau relativ bune, masa asigurată în restaurantul hotelului (cu meniu fix), curăţenia acceptabilă, imediat ce cotizai cu un pachet de Kent la femeia de serviciu sau la recepţioner. Pe plajă, cearşaf lîngă cearşaf, salvamarii autoritari, porumbul fiert şi fotografii ambulanţi pe care-i vedem şi azi – mai puţin şezlongurile şi baldachinele. Serile însemnau etalarea ţinutei, cu rochii sclipitoare şi machiaje care puneau în valoare bronzul proaspăt dobîndit, plimbările pe aleile supra-aglomerate, ocheadele invidioase aruncate către discotecile rezervate turiştilor străini (cu intrarea plătită în valută), eternele parcuri de distracţii.

O altă categorie de vilegiaturişti erau „sindicaliştii“, adică cei care îşi făceau vacanţele cu bilete distribuite prin sindicat.  Cu puţin noroc, cam orice salariat putea obţine un bilet pentru zece zile într-unul dintre hotelurile rezervate sindicaliştilor – în staţiuni mai prost cotate (gen Saturn) şi, în general, mai modeste şi prost întreţinute. Marele avantaj era că, după ce îngurgitai zeama lungă de la cantină şi părăseai poporul de gîndaci şi ţînţari din cameră, îţi puteai lua hainele de duminică şi ajungeai în zonele hotelurilor „de fiţe“ (pe atunci nu se zicea aşa), unde te amestecai pînă la identificare cu „lumea bună“, cît să ai ce povesti colegilor, un an întreg.

Dacă făceai parte din aceeaşi categorie cu „sindicaliştii“, adică erai un participant modest la marea operă de edificare a… (vezi mai sus), dar nu avuseseşi noroc să prinzi bilet la mare (ţi se oferise pentru octombrie, dar refuzaseşi), îţi cumpărai bilet la tren (te aşezai la coadă cu fix zece zile înainte, dis-de-dimineaţă, sau plăteai un pachet de Kent, altfel nu apucai) şi coborai în Constanţa, Eforie sau Mangalia. Aici te luau în primire cohortele de „gazde“ – oameni care-ţi ofereau, contra unei sume negociabile, o cameră în apartamentul lor de bloc sau în casa de la marginea oraşului. Îi recunoşteai uşor după legătura de chei fluturată la vedere. Ei erau precursorii turismului de pensiune. După ce-ţi asigurai cazarea, dădeai fuga la un „împinge-tava“ unde mîncai pe săturate (dacă nu, completai cu un iaurt de oaie şi covrigi calzi lîngă statuia lui Ovidiu). Pentru a ajunge la plajă, serveai o saună avant-la-lettre în autobuzul de Mamaia.

O categorie aparte o constituiau cei care preferau locurile mai puţin „mainstream“, cum erau Schitu, 2 Mai şi Vama Veche. De notat că n-aveau nimic de-a face cu felul în care arată ele acum. Deosebirea fundamentală dintre aceste locuri şi restul destinaţiilor litorale consta în tipul de legături dintre „sezonişti“ (aşa ne numeau localnicii din 2 Mai). În staţiunile „oficiale“, în afara celor care se cunoşteau de acasă, nimeni nu interacţiona cu nimeni, deşi aglomeraţia era mult mai mare. Te ciocneai inevitabil de trupurile celorlalţi, eventual împărţeai masa din restaurantul hotelului, dar ceilalţi rămîneau, în mod esenţial, nişte necunoscuţi.

În satele pe care le-am înşirat, viaţa turiştilor căpăta şi ea un caracter rural. Oamenii cu care stăteai în curte, cu care te întîlneai la unica (la început) crîşmă sau pe plajă aveau nume, personalitate, istorie. Erau unii cu care mă vedeam doar vara, la 2 Mai. Deşi bucureşteni şi ei, şi eu, acasă nu ştiam de ei. Dar acolo era un spaţiu magic în care eram toţi prieteni.  

Dar 2 Mai, Vama Veche, Schitu sînt fenomene sociale care au dispărut – azi sînt cu totul altceva. Spre deosebire de „staţiunile“ pomenite mai sus, unde s-au schimbat firmele, nu şi obiceiurile.

Mircea Kivu este sociolog.

Foto: wikimedia commons

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Mii de tineri ruși mor în războiul din Ucraina. Familia unui soldat de 18 ani ucis pe front: „Abia aștepta să se înroleze”
Moscova cheltuiește milioane de euro pentru a încerca să modeleze o nouă generație dispusă să își dea viața în serviciul militar.
image
Pericolul din prăjituri. Substanța cu aromă de unt care ne poate afecta ADN-ul
Un nou studiu a descoperit că substanțele chimice dăunătoare pentru ADN ar putea să se ascundă în dulciurile preferate.
image
Un bărbat de origine romă care a violat o fată de 12 ani scapă de pedeapsă. Instanța a decis că „face parte din cultura sa”
Un tribunal spaniol a achitat un bărbat care a violat o fetiță de 12 ani, după ce a stabilit că relația lor face parte din cultura romă, relatează Daily Mail.

HIstoria.ro

image
Efectele surprinzătoare ale prezenței ofițerilor ruși în Bucureștiul anului 1877
În cadrul Războiului ruso-turc din 1877, după declararea de Război Imperiului Otoman, trupele ruse intră în România, în drum spre Turcia. Ca urmarea a acestui fapt, Bucureștii lui 1877 sînt luați cu asalt de ofiţerii ruși, gata să-și cheltuiască banii nebunește.
image
Cine au fost „indezirabilii”?
Fondul „Bruxelles” al Arhivei Ministerului Afacerilor Externe păstrează în dosarele secțiunii consulare a Legației României la Bruxelles câteva istorii ale unor personaje de rang secund, aventurieri, delincvenți, propagandiști – așa-numiții „indezirabili”.
image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.