Asigurările şi lipsa încrederii

Publicat în Dilema Veche nr. 531 din 17-23 aprilie 2014
Asigurările şi lipsa încrederii jpeg

Încrederea stă la baza funcţionării multor instituţii fundamentale ale societăţii noastre. Una dintre acestea este (ar trebui să fie) cea a asigurărilor. De fapt, „a asigura“ înseamnă, între altele, „a încredinţa“. Principiul societăţii de asigurare este cel al împărţirii riscului.

Sînt evenimente (rare, din fericire) ale căror efecte ar fi de-a dreptul dezastruoase pentru mine: să-mi ia casa foc, să am nevoie de un tratament medical foarte scump, să mi se fure maşina pentru care am muncit ani buni, să ajung atît de bătrîn încît să nu mai pot munci… Vestea bună e că există o teorie a probabilităţilor care spune că, dacă există o probabilitate (mică) să mi se întîmple mie un asemenea necaz, este exponenţial mai puţin probabil să se întîmple simultan unei mulţimi finite de oameni. Şi-atunci, cînd păţim necazul, ce facem? Cerem ajutorul cunoscuţilor care n-au păţit-o. Ei mi-l vor acorda, pentru că mă cunosc şi fiecare din ei se poate aştepta ca, la rîndul meu, cînd se va afla la ananghie, să îi sar în ajutor. În felul acesta, fiecare dintre vecinii mei pierde cîte ceva, dar mult mai puţin decît ar fi pierdut dacă ar fi fost victima nenorocirii. Cheia acestui mecanism e încrederea reciprocă.

Ca mai toate procesele care în societăţile tradiţionale funcţionează în mod spontan, şi în cazul împărţirii riscului s-au găsit unii care să-l instituţionalizeze, adică să creeze o afacere care să îl organizeze şi din care, evident, să obţină un ce profit. Astea sînt societăţile de asigurări. Problema este că, la pachet cu instituţionalizarea, vine şi depersonalizarea. Adică, nu mai sînt vecinii mei, pe care-i ştiu de cînd ne jucam în ţărînă, despre care ştiu că mă vor ajuta la ananghie, şi care ştiu şi ei că eu îi voi ajuta. Cînd asigurarea a devenit o afacere, încrederea trebuie să vină din afară.

În economiile de piaţă mai vechi, în care etica afacerilor a devenit tradiţie, încrederea reciprocă a fost înlocuită cu prestigiul instituţiei. Despre marile societăţi de asigurare din Occident se ştie de generaţii că nu-şi vor permite să nu-ţi satisfacă aşteptările, că nu-şi vor permite să nu-şi respecte contractul, adică să nu te ajute atunci cînd vei avea nevoie de ele. Pentru că, de îndată ce se va şti că au făcut o coţcărie, nimeni nu va mai apela la serviciile lor, deci vor intra în faliment. Şi tocmai faptul că ele funcţionează de secole şi au milioane de clienţi constituie elementul care le investeşte cu încredere.

În plus, potenţialul client ştie că, la o adică, există un arbitru care va interveni în favoarea ta ori de cîte ori îţi vor fi încălcate drepturile. Acesta este statul, întruchipat fie în instanţele de judecată, fie în organisme de supraveghere specializate. Acesta intervine promt cînd e cazul, nu doar din dragoste pentru cel mai slab, ci pentru că, dacă n-ar face-o, întregul sistem s-ar prăbuşi, şi el (statul) ar pierde uriaşele sume pe care le încasează drept impozit pe uriaşele profituri înregistrate de societăţile de asigurări.

Asta a fost teoria. Acum, să vedem cum e cu practica. În România, tradiţia efectivă (adică cea despre care îşi aduce aminte cineva) a asigurărilor echivalează cu unica societate, de stat, care a funcţionat pînă în 1989 şi chiar cîţiva ani după aceea (ADAS, vă aduceţi aminte: „Am plecat la vînătoare / cu o puşcă şi-un ogar. / Poliţa de-asigurare / este-aici, în buzunar.“). Ca tot ce ţinea de statul comunist, era privită cu suspiciune. Au apărut apoi nenumărate societăţi, unele ca rezultat al privatizării firmei de stat (proces prin definiţie dubios); altele, ţinînd de firme occidentale de prestigiu, dar prea puţin cunoscute la noi; cele mai multe, apărute pur şi simplu din neant.

Deci, încrederea în societăţile de asigurare ar trebui asigurată prin garantarea de către stat. Prin justiţie? Greu, toată lumea ştie cît durează un proces în România, cît costă şi cît de aleatorie este sentinţa finală, dată fiind frecvenţa cu care instanţa de fond, cea de recurs şi cea de apel pronunţă verdicte contradictorii. Agenţia specializată în supravegherea asigurărilor? Adică Agenţia de Supraveghere Financiară? Aia cu şeful în arest? Glumiţi?

Statul a avut grijă să ne oblige să ne facem anumite asigurări. De exemplu, să ne asigurăm locuinţa împotriva inundaţiilor, indiferent că e situată în albia rîului sau pe vîrful dealului. Să asigurăm maşina pentru eventualele daune pe care le-am produce altora, asigurare pentru care plătim an de an mai mult, indiferent de numărul de kilometri pe care-l parcurgem şi de faptul că, în ultimii cinci sau zece ani, nu am produs nici un accident. Cu alte cuvinte, n-avem nici un motiv să credem că instituţiile statului acţionează în interesul nostru, şi nu exclusiv în favoarea asiguratorilor. În condiţiile astea, nu e de mirare că media cheltuielilor cu asigurările făcute de români este de trei ori mai mică decît cea a cetăţenilor Uniunii Europene.

În afara evidentelor abuzuri din partea unor agenţi economici şi a unor reprezentanţi ai statului, starea jalnică a asigurărilor din România se datorează şi unei boli de creştere. În Occident, asigurările s-au dezvoltat mai întîi ca societăţi mutuale şi cooperative. Acestea sînt asocieri voluntare între clienţi, care au ca obiectiv principal satisfacerea propriilor nevoi, şi nu obţinerea de profit, şi funcţionează pe principiul solidarităţii şi prin mecanisme reale de control ale asiguraţilor asupra deciziilor manageriale (în genul caselor de ajutor reciproc). Acest tip de organizaţii deţine mai mult de un sfert din piaţa de asigurări din Uniunea Europeană.

Nu spun că societăţile mutuale de asigurări sînt neapărat mai bune decît cele bazate pe profit. Dar, pentru a se forma încrederea în mecanismul asigurărilor, pentru a putea să apară o cultură a asigurărilor, ele sînt un pas necesar.

Legislaţia română nu permite funcţionarea societăţilor mutuale de asigurări.

Mircea Kivu este sociolog.

Foto: V. Dorolţi

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.