Paiul din ochiul celuilalt

Publicat în Dilema Veche nr. 718 din 23-29 noiembrie 2017
Paiul din ochiul celuilalt jpeg

Cîinele muşcă. Doctorul face injecţii. Miliţianul bate. Sînt stereotipurile (sau, mai degrabă, constructele) care ne ajută să operăm atunci cînd nu avem informaţiile necesare sau ne e lene să le căutăm, ca să cunoaştem individul. Dar românul, românul cum e? Dar ungurul? Dar ţiganul (romul)? Dar neamţul? Şi, în general, celălalt?

Două sondaje de opinie, primul de la mijlocul anilor ’90, al doilea din 2001, au investigat eşantioane reprezentative pentru principalele grupuri etnice (români, maghiari, romi). Rezulta că, atunci cînd li se cerea să se autodefinească prin alegerea unor atribute, românii se autocaracterizau cel mai frecvent drept primitori şi cumsecade (în ordinea numărului de menţiuni). În acelaşi sondaj, maghiarii se caracterizau drept harnici şi primitori, iar romii – drept primitori şi harnici. Previzibil, nici un grup etnic nu se autodefineşte predominant prin atribute negative, dar dintre toate atributele negative propuse, cel mai frecvent era ales, în toate cele trei subeşantioane, acela de dezbinaţi; dar nu cu aceeaşi frecvenţă: 27% în cazul romilor, 14% în al maghiarilor şi numai 8% în cel al românilor. Nu poate să nu uimească această coincidenţă a autodefiniţiilor.

Diferenţele apăreau atunci cînd membrii unui grup etnic defineau un alt grup. Astfel, referindu-se la români, maghiarii invocau cel mai frecvent atributul religioşi. Pentru maghiari, românii erau de acord cu aceştia pentru harnici, dar şi orgolioşi şi egoişti. Romii erau şi ei de acord că maghiarii ar fi harnici şi cumsecade, dar adăugau dezbinaţi şi ostili. Atît românii, cît şi maghiarii folosesc pentru romi, majoritar, etichete negative. Pe baza datelor cercetării din 2001, se poate observa că „maghiarii au reprezentări mai puţin stereotipizate şi mai puţin omogene despre români decît cele ale românilor despre maghiari“.

În schimb, cînd e vorba de definirea unor etnii care păstrează mai degrabă semnificaţie simbolică (din păcate, ele sînt atît de reduse numeric, încît nu mai putem vorbi de interacţiune practică cu celelalte comunităţi), lucrurile sînt diferite. Imaginile etniilor „evanescente“ sînt mult mai diferenţiate şi mai bine conturate: atît românii, cît şi maghiarii şi romii au ales pentru germani, cel mai frecvent, epitetele civilizaţi şi harnici; despre evrei, au fost de acord că ar fi întreprinzători şi religioşi.

Între iubire şi ură

Relaţiile interetnice au fost permanent un subiect de dispută în spaţiul românesc (de fapt, în întreaga zonă balcanică). Au fost tensiuni între germani, stăpîni-fondatori ai burgurilor transilvane, şi românii din Hinterland, între robii romi şi stăpînii români sau unguri, între unguri şi românii cu veleităţi de supremaţie în Ardeal, între cămătarii evrei şi ţăranii români. Nu o dată, tensiunile au dus la crime colective, transformate apoi în resentimente mai mult sau mai puţin declarate.

Există în sociologie un instrument clasic pentru măsurarea gradului în care membrii unei comunităţi acceptă relaţionarea cu un alt grup (aici, etnic) – scala distanţei sociale (Bogardus). Ea a fost utilizată în cercetarea din 1994 citată mai sus, dar şi într-o serie de studii, ultimul din anul acesta, realizate de Kantar-TNS pentru Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“. Găsesc că interpretarea dată de autori, că „se menține un număr destul de scăzut (sub 2 din 10 respondenți) care ar accepta să aibă în familie sau în grupul de prieteni persoane care aparțin unor minorități etnice“ este exagerată, pentru că 1) itemii din scală fiind cumulativi (acceptînd pe cineva în familie se presupune că-l accepţi şi ca prieten), procentajele înregistrate trebuie însumate; 2) cei care acceptă unul din grupurile etnice nu-s neapărat aceiaşi cu cei care acceptă un alt grup, deci cei care acceptă cel puţin unul sînt mai mulţi decît cei care acceptă fiecare grup în parte şi 3) pentru că „persoane care aparțin unor minorități etnice“ nu înseamnă doar evrei, maghiari, romi şi arabi (sînt arabii o minoritate etnică?), ci şi, de exemplu, germani – care ne aşteptăm, conform altor cercetări, să aibă un grad de acceptare mai mare.

Neavînd la îndemînă studii comparative, care să ne arate cît de mare este distanţa socială dintre grupul majoritar şi cele minoritare în alte zone, putem remarca o tendinţă: în 1994, 55% din respondenţi spuneau că nu ar accepta romii în nici una din variantele propuse (puţin modificate faţă de varianta-standard). În 2015 (studiul Kantar-TNS), proporţia celor care spuneau despre romi că „nu ar trebui să vină în România“ era de 30%, iar în 2017 – de 26%. Ca o constantă, toate cercetările au evidenţiat un grad mare de respingere faţă de grupul romilor, unul mai scăzut (sub 15%) faţă de maghiari şi unul foarte scăzut (sub 10%) faţă de evrei şi germani.

Deci, cît de primitori sînt, de fapt, românii? Pentru a depăşi zona imaginarului colectiv, ar fi util să ne comparăm cu alţii. Avem datele din cel mai recent val (2012) al studiului World Values Survey, în care au fost investigate eşantioane naţionale din mai multe ţări europene (Cipru, Estonia, Germania, Olanda, Polonia, România, Spania, Suedia). Întrebaţi dacă ar dori să aibă ca vecini persoane care vorbesc altă limbă decît ei, românii înregistrează cea mai mare proporţie (17%) a răspunsurilor negative. În legătură cu afirmaţia că “atunci cînd există puţine locuri de muncă, patronii ar trebui să dea întîietate românilor în faţa imigranţilor (străinilor)“, conaţionalii noştri sînt de acord în proporţie de 73%, asemănător altor estici (Cipru – 81%, Estonia – 79%, Polonia – 73%); popoarele vestice se dovedesc mult mai primitoare, gradul de acord cu afirmaţia invocată fiind mult mai redus (Spania – 55%, Germania – 41%, Olanda – 38%, Suedia – 14%). Nu doar sondajele de opinie, dar şi recentele evoluţiile politice recente au arătat că ţările din spaţiul ex-sovietic manifestă tendinţe xenofobe mai accentuate decît restul europenilor – probabil, datorită izolării la care au fost supuse sub regimurile comuniste.

Poate că întrebările din acest sondaj sînt prea abstracte. Ar trebui văzut cum reacţionează oamenii în legătură cu situaţii concrete, cum ar fi criza refugiaţilor. Sondajele Eurobarometru au întrebat în mai multe rînduri cetăţenii din toate ţările Uniunii Europene în ce măsură ar fi de acord ca ţara lor să sprijine refugiaţii. În toamna lui 2015, cînd valul de imigranţi orientali era mai degrabă latent, opiniile românilor erau oarecum echilibrate: 53% de acord, 36% împotrivă. În primăvara lui 2016, cînd imigranţii deveniseră o problemă reală şi chiar se punea problema primirii lor, ne situam printre europenii cel mai puţin favorabili ideii că ar trebui să le acordăm ajutor – doar 36%, în timp ce la nivelul celor 28 de state membre acordul era de 63%; proporţii mai mici ale acordului se înregistrau doar în Cehia (21%), Ungaria (27%), Bulgaria (29%) şi Slovacia (30%). În toamna aceluiaşi an, proporţia acordului crescuse la 43%, rămînînd însă mult sub media europeană (66%).

Fără a fi maliţios, mi-aş dori să văd reluate studiile de acum 15-20 de ani. Acum, după ce, conform sondajelor INSCOP, ponderea celor care nu erau de acord ca refugiaţii din zonele de conflict să se stabilească în România creştea de la 65% (septembrie 2015) la 80% (noiembrie 2015) şi apoi la 85% (martie 2016). Acum, cînd un cadru didactic care admonestează public o studentă purtătoare de hijab stîrneşte valuri de simpatie şi solidaritate în mediul online. Mai credem oare despre noi înşine că sîntem un popor eminamente primitor? 

Mircea Kivu este sociolog.

Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.
Irina jpg
O stradă doar a lor
Blocurile noi, plombe inestetice inserate în această alveolă cu aspect periurban, la rîndul ei înglobată într-un mare cartier de blocuri, ar fi contribuit la „curățirea” zonei.
1024px Bruxelles   Commission Européenne Berlaymont (23191436909) jpg
România, la periferia UE? Da, dar alții dau buzna afară
Faptul că euroscepticismul e (deocamdată?...) o afacere politică fără urmări, în România, e confirmat de ultimele formule de guvernare din țară.
p 14 sus Piazza del Popolo WC jpg1 jpg
Marginea lumii
E o senzație greu de găsit în altă parte, aceea că nimeni, niciodată, n-are ochii ațintiți spre tine, ceea ce îți lasă loc să faci ce vrei și să fii cum ești.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta apărării
Ne-am gîndit să abordăm chestiuni precum soarta, scopul și responsabilitatea artei în vreme de război.
p 10 C  Alba jpg
Artă fără adăpost
Muzeele de artă s-au obișnuit cu drôle de guerre care a șters din mințile tuturor iminența sau măcar posibilitatea unui război real.
p 11 youtube jpg
Patru tablouri
Au fost furate peste 170.000 de mii piese de artă fără ca trupele „eliberatoare“ să intervină.
d15 Dan Perjovschi Anti War Drawings ©Nicolas Wefers 5 jpg
Make art, not war – anchetă
Dată fiind natura explicit grafică a unui conflict armat, am adresat trei întrebări cîtorva artiști care se ocupă cu imaginea: pictori, artiști vizuali, regizori de film, desenatori.
p 1 Carlos Alba jpg
Fragilitatea indestructibilă a literei
Asta e proprietatea esențială a cărților: opresc în corpul lor corpurile morții.

HIstoria.ro

image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Bătălia de la Poltava, sau cum a devenit Rusia o Mare Putere
27 iunie 1709: în urma victoriei de la Poltava, Rusia se alătură grupului de Mari Puteri europene și, prin înfrângerea Suediei, câștigă definitiv poziția de cea mai mare putere a Europei Nord-Estice. Era primul pas al dezvoltării fulminante a Rusiei. Bătălia de la Poltava, una din cele mai mari bătălii ale Marelui Război Nordic (uitat, din păcate, de istoriografia modernă), a avut, așadar, consecin
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.