Metamorfozarea locuitorului în cetăţean
Ceva se întîmplă. În cadrul cercetării World Values Survey, realizată în octombrie 2012 de către MetroMedia Transilvania, 10% din respondenţi spuneau că au participat la demonstraţii paşnice. În februarie 2016, la o întrebare similară adresată de IRES, procentajul răspunsurilor afirmative crescuse la 25%. De acord, în asemenea sondaje respondenţii au tendinţa de a răspunde mai degrabă ceea ce ei cred că cel care întreabă crede că e bine, decît ceea ce e în fapt. Dar, şi dacă jumătate din răspunsuri au fost „înflorite“ şi în 2012, şi în 2016, tot înseamnă că numărul protestatarilor e acum mai mult decît dublu faţă de cel de acum patru ani.
Adevărul e că din 2012 încoace au fost multe „întîmplări“. A fost, în 2013, şirul de manifestaţii care au dus mai întîi la blocarea proiectului Roşia Montană Gold Corporation, apoi a explorării prin fracturare hidraulică a gazelor de şist, la Pungeşti. În 2014, a fost explozia de indignare faţă de limitarea de către Guvern a exercitării dreptului de vot pentru românii din străinătate, indignare care a produs o neaşteptată mobilizare la vot, soldată cu răsturnarea rezultatului scontat. Un an mai tîrziu, a fost coşmarul de la Colectiv, cînd corupţia nu a mai ucis doar metaforic, şi izbucnirea de revoltă care a spulberat Guvernul. Ca un fapt divers, toate aceste manifestări de revoltă au avut aceeaşi „victimă“ politică – Guvernul Ponta; asta, după ce în iarna lui 2012, o altă mişcare de protest, la care participaseră cam aceiaşi oameni, îi făcuse posibilă instalarea.
Spre deosebire de multele mişcări de protest din trecut, cele de după 2012 au avut efecte palpabile. Nu aş spune că toate dorinţele protestatarilor au fost îndeplinite, dar e evident că nu au rămas fără urmări. Ce-i drept, revendicarea principală, aceea a unei schimbări radicale, nu a fost îndeplinită.
În paralel cu demonstraţiile spectaculoase concentrate în Piaţa Universităţii şi în alte locuri centrale din marile oraşe, a luat amploare un alt gen de acţiune civică, de astă dată localizată mai la periferie. Mă refer la „grupurile de iniţiativă“ prin care locuitorii cartierelor acţionează împreună pentru rezolvarea unor probleme, aparent mărunte, dar care-i preocupă. Am mai scris despre asta („Exerciţiu de imaginaţie: democraţia fără societate civilă?“, în Dilema veche, nr. 572), dar îmi place atît de mult încît risc să mă repet. E vorba despre a împiedica defrişarea unei părţi din Parcul Copilului, despre reabilitarea cinematografului Favorit din Drumul Taberei, despre resuscitarea spiritului comunitar în cartierul Cotroceni, despre nevoia unui drum securizat prin care copiii să poată ajunge la şcoală prin şantierul metroului în zona străzii Calatis, despre salvgardarea Parcului Circului şi multe altele. Am dat doar exemple din Bucureşti pentru că pe astea le ştiu mai bine, dar sînt lucruri similare în Iaşi, Oradea, Cluj, Piatra Neamţ şi altele. Aceste iniţiative locale mi se par importante, dincolo de obiective (fiecare din ele e remarcabil şi toate la un loc, dacă s-ar realiza, ar desena un oraş de vis), ci mai ales prin proces. Vreau să spun că, în momentul în care oamenii respectivi au înţeles că, prin acţiune comună, solidară, îşi pot îndeplini obiectivele şi trec la acţiune, deja s-a întîmplat un mic miracol: locuitorul s-a transformat în cetăţean.
Pasul următor e atunci cînd aceste mici grupuri ies din propriul cartier şi încep să se sprijine între ele: fie că cei din Aleea Calatis participă la acţiunea de protest din Parcul Copilului, fie că cei de lîngă Parcul Circului vin la spectacolul de teatru organizat în faţa fostului cinema Favorit, fie că cei din Aleea Calatis semnează o petiţie pentru lărgirea Prelungirii Ghencea. Cu alte cuvinte, se formează o reţea civică, deja cu o forţă redutabilă (sper că o vom vedea acţionînd cu ocazia proximelor alegeri locale).
În sfîrşit, a mai fost, în aceşti ani, un tip acţiune civică ce a reuşit să producă efecte. Este vorba de acţiuni prin care se reuşeşte influenţarea deciziilor parlamentare. Una din legile care împiedicau apariţia unor noi actori pe scena politică era Legea partidelor. Pretinzînd semnăturile a 25.000 de membri fondatori, împrăştiaţi cîte 500 în cel puţin 18 judeţe, legea făcea imposibilă formarea de partide cu adevărat noi – fiind evident că o organizaţie care abia începe să se structureze nu avea capacitatea logistică de a acţiona la asemenea dimensiuni, pe tot cuprinsul ţării. În plus, prin referirea la 18 judeţe, legea interzicea apariţia partidelor locale.
O serie de organizaţii neguvernamentale (de fapt, un grup de oameni din aceste organizaţii) şi-au pus în cap, în urmă cu doi ani, să schimbe această lege. Dacă mi-ar fi spus cineva, în vara lui 2014, că peste un an un partid va putea fi înregistrat cu doar trei membri, aş fi zîmbit condescendent. Au fost mai întîi fondatorii Partidul Pirat, care au solicitat tribunalului înregistrarea, fără a prezenta celebra listă de semnături; cererea fiind respinsă, au ridicat o excepţie de neconstituţionalitate, semnalînd încălcarea dreptului de liberă asociere. În paralel, organizaţiile grupate în campania Politică fără Bariere au scris un proiect de modificare a legii şi, profitînd de campania pentru alegerile prezidenţiale, au cerut candidaţilor să se poziţioneze faţă de proiectul respectiv. Principalii candidaţi (totodată, şefi ai principalelor partide parlamentare) au fost obligaţi să recunoască absurditatea vechii legi. A urmat scandalul scrutinului din noiembrie, cînd a devenit evident că legile electorale trebuie schimbate. Cu ocazia asta, comisia parlamentară pentru modificarea legilor electorale, aflată în adormire, a fost obligată să se reactiveze. Au urmat discuţii ale ONG-urilor din Politică fără Bariere cu conducerile tuturor partidelor parlamentare, negocieri… trec peste detalii. Cert este că, în urma presiunilor de tot felul, coroborate cu o decizie a Curţii Constituţionale care a declarat neconstituţională vechea reglementare, s-a reuşit, în primăvara lui 2015, adoptarea unei noi legi, care permitea înfiinţarea unui partid cu trei membri fondatori. Desigur, legea nu a ieşit chiar cum voiau activiştii civici, parlamentarii nu au abandonat chiar toată prada, dar schimbarea de fond s-a produs. Există condiţiile ca, începînd cu alegerile locale din iunie, pe scena politică să se afirme actori noi (probabil, mai întîi în plan local). În ce măsură această posibilitate va deveni realitate, vom afla în curînd.
Morala acestor poveşti e că s-au impus în ultimii ani mai multe feluri de acţiune civică – fie că e vorba de proteste de stradă, de grupuri locale de acţiune sau de acţiuni concertate de lobby. Fiecare din ele a repurtat succese. Elementul comun e conjugarea eforturilor. Şi ar mai fi ceva; acţiunile civice au devenit din ce în ce mai articulate, mai decise să obţină ceea ce-şi propun. O posibilă explicaţie ar putea fi găsită în demografie: generaţia născută după 1989 a ajuns în aceşti ani la maturitate. Şi, tocmai pentru că nu au respirat niciodată aerul viciat al comunismului, tinerii aceştia au forţa de a schimba lucruri, care a lipsit vechii generaţii.
Mircea Kivu este sociolog.
Foto: wikimedia commons
