Distrugătorul celular
Cred că telefonul mobil este invenţia tehnologică care ne-a schimbat cel mai mult viaţa, la graniţa dintre cele două milenii; asta după mai puţin de un secol de domnie (destul de îngăduitoare) a telefonului fix. A fost, de altfel, mult aşteptată, prefigurată de tot felul de surogate – amintiţi-vă de aparatele (de fapt, nişte staţii de emisie-recepţie) instalate în automobilele aleşilor sorţii, pe care le mai vedem prin filmele anilor ’70.
La mijlocul anilor ’90, devenise un simbol al puterii, detronînd deja vetustul pager, care a avut o viaţă extrem de scurtă. Un simbol uşor de etalat pentru că tehnologia nu ajunsese la miniaturizarea de azi, obiectul era de regulă purtat la vedere, în husă de piele, atîrnat cu o cureluşă de încheietura mîinii. Astăzi, a devenit democratic, practic nu mai există clase care să nu şi-l mai poată permite, a nu-l avea e similar cu a nu avea periuţă de dinţi. Am aflat că, recent, un mare constructor de astfel de aparate a pus la punct un mecanism (e simplu, un dinam montat la bicicletă) care să-l facă utilizabil pînă în cele mai sărace regiuni ale globului – cele lipsite şi de curent electric. Oamenii ăia nu-şi pot permite luxul unui bec sau al unui frigider, dar nu pot refuza să fie „conectaţi“. Globalizarea pieţelor nu permite excepţii.
„Conexiunea universală“ nu mai e un concept filozofic, este o realitate cumplit de palpabilă, ca şi cadavrul liderului rezistenţei cecene, ucis acum cîţiva ani de o rachetă ghidată de semnalul celularului la care vorbea.
O vreme, s-a încercat o oarecare rezistenţă în faţa invaziei totale a obiectului. S-a încercat promovarea unor reguli de bună-cuviinţă: interdicţia folosirii în restaurante, săli de conferinţe, şcoli. Au existat oameni care refuzau să-l ia cu ei în vacanţă, care îndrăzneau să-l închidă odată depăşită o anumită oră considerată rezonabilă. E drept, cam toate aceste comportamente le-am observat pe alte meleaguri. În România, cunosc o singură persoană care nu posedă un asemenea obiect, şi (nu doar pentru asta) îi port un deosebit respect. Cunosc însă nenumărate care posedă două sau trei, mi-au furnizat explicaţii ce simulau acceptabil raţionamentul logic.
În definitiv, omniprezenţa telefonului mobil înseamnă desfiinţarea graniţei dintre spaţiul privat şi cel public. Nu mai poţi, ca pe vremuri, să-ţi iei cîmpii, să te duci într-un loc de nimeni ştiut şi să-ţi consumi acolo nevoia de intimitate. Astăzi, dacă nu răspunzi de cîteva ori succesiv unui apel (eventual urmat de un SMS), eşti acuzat de neamiciţie, gomoşenie, sociopatie. Dacă spui că ţi s-a descărcat bateria, eşti tratat ca şi cum ai umbla încălţat cu un singur pantof. Sigur, şi înainte se putea întîmpla la fel dacă nu dădeai curs unui şir de scrisori. Dar aveai dreptul să alegi tu timpul, şi spaţiul, în care să o faci. Astăzi, nu. Telefonul sună în timp ce admirăm cascadele ascunse între munţi (acolo am avea o şansă să nu-l auzim, dar e cu vibraţii), în timpul unui spectacol (dacă nu sună al nostru, atunci al vecinului de scaun), nu mai există încăperi în care regii să meargă neînsoţiţi (roşesc şi acum de cîte ori întîlnesc diafana făptură căreia odată am fost nevoit să-i răspund în timp ce…). Sună în timp ce iubim, uneori şi după ce murim – cineva drag ne părăsise fără aviz, dar vocea sa calmă a continuat mult timp să dea indicaţii despre utilizarea mesageriei vocale şi să promită neîntîrziata întoarcere a apelului, de cîte ori formai numărul respectiv.
Din fericire, înainte de a ne invada definitiv vieţile, telefonul mobil a avut decenţa de a ne lăsa cîteva milenii de bucurii. Dacă – Doamne fereşte – ar fi apărut cu un secol şi jumătate mai devreme, Caragiale pur şi simplu n-ar fi existat. Era nebun Tipătescu să-i scrie bileţele compromiţătoare Zoiţicăi? Nu putea s-o sune sau să-i trimită un SMS? S-ar fi complicat vreo republicană să trimeată bileţele prin care să anunţe că mangafaua pleacă la Ploieşti? S-ar mai fi căutat oamenii ca nebunii în carnavalul ăla dement? Ce haz ar fi avut o poveste în care un domn este sunat de către graţioasa sa prietenă, domnişoara Mari Popescu, după care el îl sună pe amicul ca să-i dea notă de trecere loazei de Mitică Georgescu? Ce rost ar fi avut să caute cineva strada Pacienţii, să poarte discuţii stupide cu un fecior, cînd ar fi fost aşa simplu să-l sune pe dl Popescu, să-i spuie că nu s-a putut reuşi, cu afacerea ştiută, nimic? Despre „Telegrame“ e bine să uităm, deja substantivul din titlu are, pentru elevul mediu de azi, tot atîta semnificaţie cît un baltag de dimensiune medie. Ştie cineva o poveste pe măsură, cu un telefon mobil? Dacă da, îl rog să mi-o transmită şi mie. Negreşit.
