Şpaga în comunism - disfuncţie sau mecanism adaptativ?

Articolul despre mită din frumoasa antologie-dicţionar Anii ’80 şi bucureştenii, editată de Muzeul Ţăranului Român, porneşte de la constatarea că „în limba română cuvîntul mită are multe sinonime, chiar dacă între ele există nuanţe“. „Şpagă“, „şperţ“, „bacşiş“, „plocon“ sau „dar“, toate au fost amplu reprezentate în viaţa cotidiană din timpul regimului comunist, desigur, cu unele deosebiri în timp, ceva mai puţin în perioada de relativă prosperitate din anii 1960 şi 1970 şi cu atît mai mult în anii 1980. Dacă doreai anumite bunuri sau servicii, trebuia să dai „dreptul“. În funcţie de conjunctură şi de ceea ce aveai nevoie, îi dădeai doctorului, şefului de la serviciu pentru o învoire sau o deplasare, vînzătorului de la magazin pentru marfă „de import“ sau care nu se găsea în cantităţi suficiente, miliţianului pentru a închide ochii la o contravenţie care ar fi putut implica suspendarea carnetului de conducere. Dădeai uneori bani, dar deseori şi alte bunuri „rare“ şi „deosebite“, cum ar fi pachetul/cartuşul de Kent, cafeaua Wiener Alvorada sau cutia de nes Amigo.

Funcţionarea acestor cvasimonede, ca şi ritualurile datului şi primitului, fac deliciul antropologilor, arătînd cît de mult se îndepărta România comunistă de funcţionarea tipică a unei societăţi moderne. Economiştii au o explicaţie clară: mita şi celelalte „plăţi neoficiale“ nu reprezentau o disfuncţie a sistemului, ci o trăsătură constitutivă a sistemului, care asigura funcţionarea acestuia şi aducea beneficii substanţiale exponenţilor regimului. János Kornai, cel mai bun analist al economiilor socialiste, explică faptul că regimurile comuniste au generat prin însăşi natura lor economii ale penuriei. Obsesia pentru producţie şi pentru cantităţi în raport cu cererea, calitatea şi eficienţa economică a condus la apariţia frecventă a unor situaţii în care oferta nu corespundea cu nevoile indivizilor şi întreprinderilor. De aceea, „şpaga“ şi „compensaţiile neoficiale“ au devenit trăsături nu numai în relaţiile dintre indivizi, dar şi în cele dintre întreprinderile socialiste. Pe de altă parte, tentativa de a institui un control total al aparatului de partid şi de stat asupra economiei şi societăţii a condus la multiplicarea situaţiilor în care pînă şi pentru satisfacerea celor mai elementare nevoi era necesară o multitudine de aprobări. Cum sistemul nu excela prin transparenţă şi/sau prin solicitudine în raport cu cetăţenii, toate aceste aprobări reprezentau prilejuri pentru ca funcţionarii din aparat să-şi rotunjească stocul de resurse prin diverse „atenţii“. Toate acestea contrastau cu principiile afişate oficial de către regim şi erau încălcate frecvent de reprezentanţii acestuia, de sus pînă jos. În România, unde penuria şi centralismul birocratic au fost mai ample decît în cele mai multe ţări socialiste europene, acest contrast a fost încă şi mai puternic, iar cetăţenii au devenit cinici, făcînd bancuri despre plăcuţele cu „Nu primim bacşiş“ şi interpretînd abrevierea „P.C.R.“ ca sistemul de „Pile. Cunoştinţe. Relaţii“.

În condiţiile strîmbe ale regimului comunist, corupţia era o supapă prin care cetăţenii îşi satisfăceau anumite nevoi, iar sistemul îşi asigura reproducerea; felul în care mentalităţile şi practicile solidificate înainte de 1989 impietează asupra  dezvoltării societăţii româneşti azi merită o discuţie separată. 

Bogdan Murgescu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti.