Flori de plastic

Una dintre găselniţele spumoase din presa ultimelor decenii este „suveranul poncif“. Îi aparţine, din cîte ştiu, lui Dorin Tudoran şi rezumă o realitate supărătoare: locul comun, adică ponciful, a devenit suveran. Domneşte. Tronează. E de neocolit. „Suveranul poncif“ e, desigur, forma derivat-ironică a „suveranului pontif“, clişeul care se referă la papă cu fineţe de fontă şi frecvenţă de minutar. El face parte din acelaşi lot cu „suveranul haşemit“, formula-standard prin care e denumit, în două din trei ştiri în care apare, regele Iordaniei. De unde şi pînă unde invazia asta de „formule stilistice sau expresii banalizate din cauza repetării excesive“, cum scrie despre clişee în dicţionar? Cum se face că, în plină libertate de expresie, alegem să vorbim şi să scriem prefabricat? Ce tipuri de lene şi de acomodare la realitate măsoară tendinţa atît de multor oameni de a vorbi clişeizat? Şi oare a fost dintotdeauna aşa?

E greu de răspuns. Există, de bună seamă, alibiul gesturilor şi al comportamentelor de zi cu zi, care, privite din unghiul „repetării excesive“, împing spre concluzia că o bună parte din viaţa noastră obişnuită se desfăşoară sub semnul clişeului. În fiecare zi te trezeşti, te dai jos din pat, te speli pe dinţi. În fiecare zi pleci la şi te întorci de la serviciu, dacă nu eşti student, pensionar sau şomer. În fiecare zi îţi faci cafea – o şi bei, dacă ai voie. În fiecare zi mănînci. În fiecare zi te culci, nu neapărat în acelaşi pat şi cu aceeaşi persoană. Ciclul zilnic e, în bună măsură, o colecţie de gesturi-tip. Şi atunci, de ce mă rog să nu avem voie să folosim expresii-tip?

Cum trăsătura alibiurilor e că justifică fără să explice, se pot găsi lesne contraargumente. Gestul de viaţă obişnuită nu poate fi comparat cu un articol de revistă, cu un program de ştiri TV sau cu un comentariu de meci. Viaţa obişnuită nu presupune rigoare şi stil. Mesajele pe care le comunici, mai ales cele publice, sînt datoare să aibă şi stil, şi rigoare. Şi culoare, şi precizie. Nu-i neapărată nevoie să fii fermecător sau nuanţat cînd anunţi cîte grade sînt la Isaccea, dar eşti obligat să eviţi, pe cît posibil, drumurile bătătorite, care dau în Bulevardul Clişeului şi în Calea Platitudinii.

A nu se crede că inflaţia de clişee de după 1990 s-a produs din nimic. Existau şi înainte flori de plastic în glastra limbii. Ghiocelul era „vestitorul primăverii“, Nichita Stănescu era „poetul Necuvintelor“, Alecsandri era „bardul de la Mirceşti“ (un elev mi a transcris cîndva „bastardul de la Mirceşti“ fără să clipească), Eminescu era, se ştie, „Luceafărul poeziei româneşti“, ilustrata de la mare, cea cu „salutări de pe însoritul litoral“, era „o piedică în calea uitării“, iar Revelionul figura drept „noaptea dintre ani“. Există două diferenţe importante între clişeele de ieri şi cele de azi. Prima ţine de cantitate. Clişeele de dinainte de 1989 sînt incomparabil mai puţine decît cele de acum. E logic să fie aşa, cîtă vreme pe atunci se scria, se publica şi se vorbea public mult mai puţin decît astăzi, cînd totul se petrece în registrul torenţialului. A doua diferenţă ţine de sursă. Dacă înainte de 1989 găseai clişee în manualele şcolare şi în micile dialoguri de viaţă privată, astăzi cele mai multe clişee provin din media şi în primul rînd de la televiziune.

Am făcut cîndva o împărţire a clişeelor în funcţie de impact şi am constatat că formulele cu adevărat rezistente, care traversează timpul cum spintecă vaporul oglinda mării (da, da, clişeu), sînt cele compuse din trei cuvinte. Scurtimea pare să le potenţeze suflul pseudoaforistic şi să le confere o rotunjime care cochetează cu perfecţiunea. Un clişeu din trei cuvinte e un elogiu adus sintezei, indiferent dacă vorbim despre „Balonul e rotund“, „Viaţa merge înainte“, „Jocul greşeala aşteaptă“, „Speranţa moare ultima“ sau „Ocaziile se răzbună“. Lucrurile par reduse la esenţă (de fapt, la lipsa ei flagrantă) chiar şi atunci cînd cele două clişee a cîte trei cuvinte se contrazic reciproc: „Prima impresie contează“ versus „Ultima impresie contează“.

Ar fi interesant de văzut, fără pretenţii de cercetare, care sînt principalele cauze ale prezenţei atît de apăsate a clişeului în vorbirea noastră. Ca om care se uită la televizor mai mult decît e cuviincios, am desluşit trei asemenea cauze. Prima ţine, paradoxal, de dorinţa celui care vorbeşte clişeizat de-a fi original. De-a ocoli formulele simple, obişnuite, şi de-a pune în locul lor ceva elaborat, inedit. În comentariul sportiv, fenomenul a atins de mult stadiul de epidemie. E nesărat să spui că „Ionescu a marcat“. Asta poate orice fleţ. În schimb, dacă spui „Ionescu şi-a trecut numele pe lista marcatorilor“, se cheamă că ţi-ai dovedit valoarea. Nu se mai ştie cine a brevetat clişeul, dar astăzi el se află pe buzele tuturor comentatorilor sau crainicilor de fotbal. Rezultatul actual se situează la antipodul intenţiei de început.

A doua cauză se leagă de lenea cu care aceiaşi oameni din presă (sau alţii) patinează artistic pe gheaţa minimei rezistenţe. „La ce bun să încerc exprimări noi, inclusiv licenţe inspirate?“ se întreabă pe fugă angajatul, între plata unei rate la bancă şi înfulecarea unui hamburger lîngă laptop. Îmi creşte cumva salariul? Aş. Obţin reacţii mai bune din partea publicului? Nu ştiu şi, sincer, puţin îmi pasă. Îmi cresc şansele de-a primi o ofertă superioară din partea unui concurent de pe piaţă? Vezi să nu. Şi-atunci? Nu e mai comod să preiau ce aud de la alţii şi să dau mai departe? Ba da. Prin urmare, trăiască împrumutul nerambursabil al expresiilor de uz comun. Trăiască glastrele cu flori de plastic care n-au nevoie să le schimbi apa. Trăiască fiarele maşinii, care nu pot fi altfel decît contorsionate, şi inundaţiile care nu le pot lua oamenilor altceva decît „agoniseala de o viaţă“. Trăiască româna cu fixativ.

În fine, a treia cauză ţine de ceva care se cheamă „validarea în breaslă“. Aici clişeul ajunge să aibă o nebănuită forţă de omologare. Tiparul de gîndire al junelui aflat la primele ore de muncă în media trăieşte o falsificare primejdioasă. Tînărul nostru crede fără a cerceta că nu poate fi acceptat printre semenii din profesie decît dacă le preia şi le reproduce clişeele. Lucrul ăsta se întîmplă şi cu oameni (cunosc cîţiva) care se exprimă viu şi convingător în registrul privat, dar comută fulgerător în modulul clişeu cînd asumă o postură publică. Folosirea statornică a clişeului e pentru ei un semn de apartenenţă la breaslă, o insignă frazeologică în absenţa căreia rişti să nu mai fii recunoscut în calitatea ta de coleg. În şapte-opt cazuri din zece, nou-venitul se simte dator să-i imite pe cei deja înşurubaţi la post. Să le preia cu aplomb clişeele, să bată cîmpii despre X, care „face diferenţa“, să decidă că „Y şi-a dorit mai mult victoria“ şi să conchidă, la moartea unei vedete, că „locuinţa ei s-a transformat într-un veritabil loc de pelerinaj“.

Mare dreptate are Dorin Tudoran. Sîntem cu frunţile tot mai aproape de pămînt, supuşi preaplecaţi ai suveranului poncif. 

Radu Paraschivescu este scriitor.