În conserva cu sclipici

Era de aşteptat: mall-ul (românesc, dar nu numai) a încetat să fie un complex comercial şi a căpătat o nouă identitate. Acum el e mai degrabă o unitate geografico-administrativă, o provincie cu frontiere de nichel, un minioraş şi - peste toate - martorul unui mod de viaţă deviat. În mall nu mai cumperi, ci trăieşti. Asta explică fugar şi fără adîncime herghelia de ghiduşii semantice la care se pricepe atît de bine românul dinaintea, din timpul şi din urma tranziţiei. Românul acela care nu mai e molcom, ci mallcom. Care a înlocuit Moldova cu Malldova şi s-a apucat să fabrice cocteiluri Mallotov. Românul care s-a integrat în consumism înainte să intre în NATO sau în Uniunea Europeană şi care acum ţine morţiş să nu se înece ca ţiganul la mall. În conserva cu sclipici pe care am botezat-o mall a început să se petreacă un fenomen care ţine de pubertatea vieţii sociale. Doar în primele zile ale primului mall lumea a dat importanţă spaţiului central, unde populaţia de cumpărători se aproviziona gospodăreşte cu pamperşi, cîrnaţi ambalaţi sub vid, detergent, napolitane, apă minerală, vrăbioară, cafea, hîrtie igienică, avocado, fistic decojit şi cotlet. După asaltul inaugural asupra rafturilor cu produse de uz mai mult sau mai puţin casnic, românul a făcut un pas înapoi, a dus degetul la tîmplă şi s-a pus pe chibzuit. Din căpşorul lui doldora de idei nevaccinate, una s-a înfipt în faţă şi n-a mai putut fi ocolită: mall-ul ca magazin e vacs. (Corecţie: mall-ul ca magazin e valabil doar în măsura în care cumperi la preţuri triple mărfuri identice, pe care le găseşti unde vrei şi unde nu vrei.) Rostul lui adevărat e de spaţiu unde trebuie să fii văzut cînd trebuie de cine trebuie. Mall-ul nu e o arteziană de legume şi fructe, ci o condică de prezenţă în care se feresc să semneze doar inadaptaţii, inconştienţii sau cei pe care nu-i preocupă propria imagine. Ideea vieţii la mall a prins contur pe mai multe paliere. Ştiu oameni de la posturi TV care îşi fac periodica baie de mulţime în acest spaţiu, tocmai ca să pară populari, fără nazuri, "de-ai noştri". Despică massa de gură-cască, vorbesc preocupat la mobil şi surîd fără ţintă, în timp ce poporul se freacă de ei, sedus de perspectiva de-a respira acelaşi aer. Pe de altă parte, ştiu familii care, înstărite fiind, se consideră în clasa de mijloc şi pentru care statul în mall ţine loc de vizită la prieteni, trai monden sau concediu în străinătate. Familiile cu pricina sînt compuse din oameni pentru care mersul la mall e mai util decît controlul medical. Din soţi care nu acceptă să nu-şi plimbe din trei în trei zile (uneori chiar mai des) soţia prin faţa vitrinelor strălucitoare unde se răsfaţă parfumul X, pantofii Y sau etola produsă de Z. Există şi cazuri limită - tot mai des, din păcate. E vorba de cei pentru care deplasarea cu familia la mall are aerul unei internări ritualice, iar asta mai ales în week-end. Atunci Fane, Sanda şi copiii se duc la mall cum ar ieşi la iarbă verde, cu singura şi modesta diferenţă că sub cupolă, în incinta somptuoasă unde forfoteşte atîta lume, n-ai voie să faci grătar. Odată ajuns, echipajul familial combină cumpărăturile cu statul în cafenea şi intratul la film cu luatul mesei la unul din puzderia de fast-food-uri. Totul este acolo, la îndemînă: socializare, antren, preaplin papilar, comerţ, cultură şi loisir. O singură pată pe acest tablou perfect: viaţa trăită astfel nu mai are nimic natural. Se fac nişte gesturi, se parcurg nişte trepte şi se mimează febrilitatea citadină. Numai că produsul finit are gust şi miros de plastic. "Iubi, mă duci la mall să-mi iei un parfum?", "Tati, hai la mall, să vedem Eragon ", "Auzişi, soro, c-au băgat brazi din ăia mari la mall?"... Trei variaţiuni pe aceeaşi temă: îndepărtarea de ritmurile vieţii naturale şi căderea în capcana unei forme fără fond, unde poleiala străluceşte şi ascunde un gol mare ca o măcelărie ceauşistă. N-are rost să cauţi semne de sănătate mintală acolo, fiindcă nu le vei găsi decît accidental. De fapt, asta şi este viaţa la mall: un accident organizat, pregătit cu minuţiozitate şi repetat pînă atinge perfecţiunea în nonsens. Un mod expeditiv şi sigur de satisfacere a unei goange. Un vis care nu se va preschimba în coşmar, ci doar în caraghioslîc ambalat după ultima volută a modei. Deocamdată, încă o veste proastă: viaţa la mall a devenit subiect de serial TV. Centro vetrine (mai puţin) şi Life on a Stick (mai mult) sînt doar două probe la dosarul unei sminteli care - nu-i departe ziua - va deveni epidemică.