Alergînd și tropăind

Una dintre prejudecățile rezistente despre cei cărora le place sportul – sau uneori, oroare, chiar îl practică – este accesul interzis la idee, poantă și cultură. N-au decît să se chinuie Vargas Llosa și Rushdie, Pivot și Hornby, maestrul Cosașu și discipolul Crăciun, plus alte sute și sute să infirme prostia. Fiind prostie, ea rezistă și n-o doare. Stă acolo, înfiptă în cîte un colț de cap pătrat, și atrage atenția că una-i una și alta, alta. Vezi, Doamne, nu-i bine să amesteci mingea cu tastatura și alergatul cu pianul. Serios? Ia întrebați-l pe Dan Grigore cît fotbal a jucat cu prietenii și cît de vișiniu îi sîngerează inima.

Prejudecata se lățește și asupra profesorilor de sport, după cum am avut prilejul să constat cu peste trei decenii în urmă. Predam pe vremea aceea în județul Timiș, la Făget, o comună mare transformată în oraș mic cîndva prin anii 1990. Unul dintre profesorii de (educație fizică și) sport de acolo, Arcadie Chirșbaum, Adi pentru prieteni și dame, contrazicea portretul-robot pe care îl confecționează obtuzii celor care își fac hobby sau meserie din sport. Omul citea fără să se împăuneze, cînta la acordeon, dansa ca un argentinian deprins cu lupanarul și era sufletul tuturor petrecerilor, după nepieritoarea vorbă a unui pieritor personaj, „Eu în tinerețea mea eram amfitrion pe oriunde mă duceam“.

Pe lîngă asta, Adi Chirșbaum avea umor într-un timp cînd libera lui manifestare te putea expune. Adică pe la jumătatea anilor 1980, cînd lucrurile trecuseră de geamandura suportabilului. Și cînd nu știai nici cine te ascultă, nici cine te raportează vigilenților cu epoleți. Ei bine, în această atmosferă caldă, prietenească, vorba celor de la Telejurnal, într-o ședință de cancelarie, directorul liceului din Făget se întoarce de la Inspectoratul Județean Timiș cu următoarea indicație în plisc: „Ne-a transmis tovarășul inspector general că trebuie să le spunem copiilor că darurile pe care le primesc cu ocazia sărbătorilor de iarnă nu le aduce Moș Gerilă, ci partidul. Ca să-l citez pe tovarășul inspector general: «Tovarăși, a venit vremea să-l omorîm pe Moș Gerilă».“ De undeva din fundul cancelariei, răspicat ca să-l audă toată lumea, Adi Chirșbaum întreabă: „Auzi, Emile, dar pe Moș Nicolae cînd îl omorîm?“ Directorul încearcă disperat să acopere hohotele: „Măi, Adi, mai glumim, dar nici așa.“ Adi Chirșbaum plusează: „Emile, eu nu glumesc deloc.“

Ați observat, firește, absența motivată ideologic a Crăciunului. Moșul era Gerilă, iar sărbătorile erau „de iarnă“. Pe aceeași linie roșie, bradul era „pom de iarnă“. Those were the days, those were the ways.

Pe lîngă umor, lecturi, dans și acordeon, profesorul de educație fizică și sport Arcadie Chirșbaum mai făcea un lucru: scria. Da, da, scria. Fabulist de vocație, cu hazul circulîndu-i prin vorbe ca sîngele prin vine, Adi a publicat în plin deșert ceaușist un volum doldora de șopîrle: Allegro ma non troppo (Aleargă, dar nu tropăi). Cine a apucat să-l citească s-a mirat că a putut să apară și apoi a rîs cu poftă. Titlul însuși poartă în el sensuri pentru a căror descifrare e nevoie de o bună dotare neuronală. Cartea apare într-o vreme cînd diverși români sătui de raiul comunist încearcă s-o șteargă, alergînd fără să tropăie, spre iadul capitalismului. În aceeași perioadă, la un cinematograf din Timișoara rulează filmul istoric Pe aici nu se trece, dedicat eroilor din Primul Război Mondial. În crucea nopții, un curajos se cațără pe panoul mare pe care e trecut titlul filmului și adaugă dedesubt, cu vopsea roșie: „Pe aici nu, dar prin Iugoslavia…“

Există în fabulele lui Adi Chirșbaum atîta finețe a spiritului, atîtea caricaturizări ale cimpanzeilor de la putere, atîta aluzie isteț camuflată, încît, prins cum ești în corsetul prejudecății, nu-ți vine să crezi că omul care le scrie e unul și același cu cel care își cronometrează elevii la rezistență și viteză, după care le aruncă o minge și le urează distracție plăcută. A nu se crede totuși că o carte e în stare să dizolve ideile fixe. Nu, nu e. Ca dovadă, Adi Chirșbaum primește într-o bună zi vizita unei foste colege disperate de inapetența băiatului ei pentru studiu. Abătută și pradă unui puseu confesiv, femeia mărturisește: „Nimic nu-i place, Adi. Matematică, nu. Română, nu. Istorie, nu. Biologie, nu. Limbi străine, nu. E bătut în cap și puturos. Așa că m-am gîndit, îl dau la sport, să ajungă profesor de sport. Ia spune-mi, Adi dragă, ce salariu ai?“

Inspirat pesemne de fosta colegă și nu doar de ea, Arcadie Chirșbaum, care e oricum, numai misogin nu, după cum pot depune mărturie destui, lasă amatorilor de catrene fabuloase următoarea constatare cu iz biblic din 2010: „Doamne, le-ai făcut nedrept / Și nimic nu se mai schimbă, / Merele le-ai pus pe piept, / Șarpele l-ai pus pe limbă“.

Așa, și cum ziceați că e cu incompatibilitatea dintre sport, spirit și literatură? Mai credeți în ea? Dacă da, alergați și tropăiți. 

Radu Paraschivescu este scriitor. Cea mai recentă carte a sa este Două mături stau de vorbă, Editura Humanitas, 2018.

Foto: flickr