La noi, la Potcoava

Cine descinde în Titan venind de la Viena strîmbă din nas şi-i căinează pe nefericiţii comprimaţi în tabachere de beton, pe care Şerban Foarţă i-a numit cîndva "blocatarii din blocoteţe". Cine descinde în Titan venind din Zăbrăuţi se crede la Oslo, Lucerna sau Bruges. Observatorul neutru - singurul credibil, în fond - vede cartierul ca pe un obraz bubos pe care mîna machiorului edilitar aşterne de cîţiva ani fard de camuflaj. Căci, prin însăşi structura lor, cartierele muncitoreşti sînt de obicei pasteluri în gri-moloz care spun povestea unei pierderi ireparabile. Cine stă aici învaţă să uite arta concesiilor reciproce. Bucuriile simple ale convieţuirii se îneacă sub valuri de scuipat, fum de mititei şi măscări urlate în creierii nopţii. Asta e regula generală şi totodată dogma de tranziţie de care cartierul Titan dă semne că vrea să se despartă. Să ne înţelegem, Balta Albă nu e Idilia, Bucolia sau vreo altă provincie a paradisului oniric. Nasc şi aici cumetre clevetitoare, şoferi apucaţi, neamuri proaste şi mîrlani. Dacă te uiţi cu ochelarii cusurgiului, vezi imediat beteşugurile. Blocurile sînt tot cenuşii, lumea e tot prost dispusă, claxoanele amatorilor de raliuri nocturne spintecă liniştea la fel de strident. Cine nu e din Titan are impresia că a nimerit într-un loc unde realitatea a fost spoită cu un reflex demn de tradiţia potemkiniadelor. E ca şi cum ai pulveriza mult deodorant şi parfum în concavitatea unei subsuori îndelung ferite de săpun. Ce ar trebui să miroasă pute, iar ce ar trebui să pută miroase. Izurile se amestecă derutant, astfel încît nu ştii dacă te găseşti în prezenţa unui hoit descompus sau a unei vietăţi excentrice, care a aflat că supremul rafinament e să arate bine şi să duhnească. Şi totuşi, lucrurile se mişcă. În vremuri tulburi şi nesigure, cel mai uşor o duc cîrcotaşii şi căutătorii de noduri în papură. Tocmai de aceea mă grăbesc să scriu că îmi place zona în care îmi duc zilele. Stau în Titan de şapte ani şi observ că de la o vreme lumea rosteşte numele cartierului cu un amestec de invidie şi respect. Ceea ce era altădată un bastion al lumpenului a prins culoare în obraji şi a început să ia lecţii de estetică. Un primar cu vocaţie sanitară a prins drag de întregul sector şi s-a apucat să-l vindece. Duse sînt zilele (şi mai ales nopţile) cînd oamenii îşi înfigeau dopuri în urechi şi-şi trăgeau plapuma peste cap din cauza chefurilor tîrzii din locante. Elvis the Pelvis, Fane Cauciuc, Creţu a’ lu’ Seringă şi alţi rapsozi de rit manelar au fost pensionaţi, iar acum îşi mîngîie portofelele în linişte. Parcurile au prins sclipici occidental, garajele insalubre au dispărut, crîşmele clandestine au fost luate pe lama buldozerului, florăresele s-au trezit cazate în chioşcuri cochete. Cartierul Titan cîştigă încet o luptă titanică: lupta cu reflexele trecutului, cu indolenţa prestigioasă a administraţiei şi cu obişnuinţa românească a autocompătimirii fataliste. La noi, la Potcoava din Titan, normalitatea îşi recapătă pulsul. Cartierul a păşit într-o zodie bună, în care oamenii încep să preţuiască locul în care i-a aşezat soarta. Sigur, se va găsi oricînd cineva care să azvîrle gunoiul pe geam sau să vorbească la telefonul mobil în biserică. Reforma pătrunde anevoie în cotloane şi are nevoie de timp şi răbdare, adică exact de lucrurile care lipsesc întregii omeniri. Însă cine acum dă o raită prin cartier are motive să se înveselească. Trebuie să fii orb sau rău intenţionat să nu le vezi. Comunismul a transformat partea asta de Bucureşti într-un fagure aglomerat, gălăgios şi uneori promiscuu. Iată de ce prima ambiţie a celor care stau astăzi aici e să-şi recapete buna dispoziţie şi să nu mai meargă pe stradă privindu-şi bombeurile. Cînd ridici fruntea, poţi avea surpriza unei raze care face să dispară cutele. Iar cînd, intrat în parc, ochii ţi se opresc asupra unei cortine de trandafiri sau asupra unui labrador orbitînd cu băţul în gură în jurul stăpînului, eşti dator măcar cu un surîs.