Dubios mediocraţia venea (şi nu mai pleca)

"Nu aruncaţi gunoiul. Din el se fac emisiuni TV", avertiza Woody Allen cu două decenii în urmă, indispus de oferta americană a ecranului. Înaintea lui, Fred Allen trăsese deja liniile unei forme de compromis adînc, conchizînd că televiziunea este "un sistem în care nişte oameni care n-au nimic de făcut se uită la alţi oameni care nu ştiu să facă nimic". În spatele acestor expresii ale dezamăgirii stă un paradox desluşibil şi în televiziunea de la noi: cel mai eficient comunicator public e populat de o pletoră de veleitari care nu se pricep să comunice. Constatarea li se poate părea hazlie celor care consideră televiziunea un simplu loisir, dar sapă riduri pe fruntea celor care ştiu că, dincolo de divertisment, s-ar cuveni să se mai afle ceva. Sigur, nu e treabă uşoară să transformi o flaşnetă ideologizantă în arteziană de spectacol, instrucţie şi informaţie. Cînd un hîtru a amintit, la începutul anilor '90, că democraţia se distribuie la pachet cu mediocraţia, lumea a surîs subţire şi mefient. Cum adică, era mai bine înainte? Nu, nici vorbă. Numai că trecerea de la impuse la liber-alese în gimnastica televiziunii nu se face prin învîrtirea unui comutator. E nevoie de timp, bună-credinţă, discernămînt, tact, supleţe şi eficacitate. Fără oricare dintre ele, proiectul de înnoire fie suferă, fie îşi amînă sine diae restanţele. Din ianuarie 1990 încoace, televiziunea face netulburat o concesie primejdioasă. Ea se oferă spre exploatare tuturor celor care cred că au ceva de spus şi de dovedit. E democratic? Fără discuţie. E şi folositor? Nu prea, dar n-avem încotro. La adăpostul acestui alibi galant şi încăpător s-au născut forme de viaţă televizivă care au produs pe rînd îngăduinţă, nedumerire, stupoare şi dezgust. Marele lucru bun (desfiinţarea cenzurii) a apărut braţ la braţ cu marele lucru rău (dizolvarea autocenzurii). Ştacheta a coborît, filtrul exigenţei s-a înfundat, criteriile s-au elasticizat nepermis. Foamea de senzaţional şi setea de lucruri interzise au cimentat o cultură a excesului în care nu mai luăm lecţii de la nimeni. Acesteia i s-a adăugat, de la primul pas pe noul drum, o artă a manipulării care n-a produs doar confuzie, ci şi dramă stropită cu sînge. Oamenii de ispravă care apar la televizor dau impresia că înoată contra curentului şi că alcătuiesc un sindicat exotic, încă tolerat. Ţin minte ca ieri ultimele zile ale lui decembrie 1989, cînd la uşa televiziunii naţionale băteau tot felul de oameni seduşi de ispita de-a se adresa naţiunii. Aşa a început totul. Oşeni cu clop, bucătărese sosite în platou cu pîine caldă pentru soldaţi, plutonieri-adjutanţi rotofei şi volubili, preoţi galvanizaţi de importanţa momentului, filatoare limbute, dirijori uitaţi, profesori smulşi din rutina meditaţiilor combinate cu practica agricolă, muncitori ieşiţi din schimb, politruci năpîrliţi, şulfe preschimbate în albatroşi, poliţişti vigilenţi în folosul poporului - cu toţii voiau să-şi facă auzită vocea. Să vorbească la microfon. Să fie văzuţi, recunoscuţi de vecini şi băgaţi în seamă. Să năvălească împreună într-un spaţiu rezervat pînă atunci puţinilor aleşi (în cel fel erau aleşi, se ştie prea bine). Această devălmăşie entuziastă, altoită pe noul elan retoric al unei naţii deprinse să-şi ducă zilele cu leucoplastul pe gură şi ochii roată, a întemeiat o disciplină la care sîntem campioni incontestabili: aflatul în treabă. Aşa şi nu altfel a prins cheag ideea că într-o societate liberă fiecare se pricepe la toate şi e dator să-şi lase semenii să se adape de la izvorul nesecatei lui priceperi. Tot aşa a apărut panseul complementar: cine tace e gol pe dinăuntru. Urmarea? O inflaţie de zgomote curentate rar de fiorul ideii şi totodată o reverenţă făcută lui Maiorescu şi teoriei formei fără fond. După şaisprezece ani de televiziune liberă, prin faţa noastră defilează alcătuiri groteşti şi erori bipede, vindecători de iarmaroc şi starlete crescute în incubatoarele show-biz-ului autohton, inşi spînzuraţi de idealuri mesianice, răspîndite în teritoriu cînd cu vorba, cînd cu pumnul, vizionari prolicşi, atleţi ai iubirii de ţară şi ai venerării de sine, euri dilatate şi E-uri nenumărate, apostoli ai intoleranţei şi dive croite din silicolagen, maeştri ai diversiunii şi inconştienţi şturlubatici, gnomi văicăreţi şi coloşi vitaminizaţi, ţoape isterice şi găinari de duzină, ideologi reşapaţi şi vietăţi dilematice, agramaţi cu vervă pulmonară şi rapsozi ai noilor valori. Peisajul e încărcat, pestriţ, greu de cuprins cu ochii şi cu mintea. Oamenii de ispravă care apar la televizor dau impresia că înoată contra curentului şi că alcătuiesc un sindicat exotic, încă tolerat. De aici şi pericolul: invazia antimodelelor convertite în modele de o populaţie fragedă, impresionabilă şi nevaccinată la timp împotriva virusului catodic. Selecţia negativă operează în voie, aşa cum ne putem aştepta să se întîmple în orice spaţiu unde bunul-plac e filosofia esenţială de viaţă. Apărarea are cuvîntul şi rosteşte din vîrful buzelor: "Credeţi că în Occident e altfel?". Nu, nu credem. În Olanda şi SUA, în Germania şi Suedia emisiunile deraiate au nişa lor cuminte, fără anvergură şi pretenţii. Diferenţa dintre cei de-acolo şi noi este că ei au înţeles cu ani în urmă că o emisiune sulfuroasă e doar o parte a tabloului şi nimic mai mult. Sigur, au avut timp să priceapă şi au învăţat la vreme că libertatea de expresie nu înseamnă dreptul de-a face şi-a spune chiar tot ce-ţi trece prin cap. Defazajul dintre ei şi noi există, fără ca asta să aducă vreo surpriză. Marea problemă e doar voluptatea noastră nedomolită de a preschimba excepţia în normă şi norma în excepţie.