În absenţa micului dresor

De ce e România din film neîmblînzită? Fiindcă lipseşte îmblînzitorul. Măsura tuturor lucrurilor, trestia gînditoare şi celelalte metafore sub care circulă omul prin lume nu se arată timp de nouăzeci şi trei de minute. Bagheta lui de dresură nu e atît de lungă încît să acopere o ţară şi să facă din ea un circ. Eşti scutit de prezenţa lui şi liber să vezi, cu ochii mari şi cu respiraţia de multe ori ţinută fără să-ţi dai seama, de toate în despletirea acestei Românii ascunse: acvile de munte şi rîşi, iepuri şi cai, lupi şi şerpi de apă, mistreţi şi fluturi. Oameni, în schimb, nu vezi şi poate că ăsta e unul dintre mesaje. Fiindcă omul nu e doar singurul animal care se poate rata, ci şi singurul făcător de rele în numele binelui, după o reţetă pe care a testat o îndelung în istorie, de la Inchiziţie pînă la comunism. Omul lipseşte din România neîmblînzită. Dar ca să nu crezi că nu poate da buzna acolo unde domneşte deocamdată puritatea sălbatică, pe la sfîrşit ţi se arată un versant scalpat. O fostă pădure devenită cioturi. Avertismentul nici n-ar mai fi avut nevoie de glasul lui Rebengiuc. Imaginea nu face doar cît o mie de cuvinte, ci şi cît trunchiurile executate la porunca sultanei Cherestea şi a curtenilor ei penali.

Şi pînă la ipostaza ei neîmblînzită, România a fost o bună purtătoare de supranume şi etichete. A fost pe rînd eternă şi fascinantă sau pur şi simplu surprinzătoare. A fost grădina Carpaţilor sau, la alegere, a Maicii Domnului. Prinţul Charles i-a simţit de la prima vizită parfumul vechi şi i-a lăudat, deghizînd reproşul în compliment, atemporalitatea. Timelesness, a sunat verdictul gurii princiare cînd i s-a cerut un cuvînt de sinteză pentru ce vedea. După prinţul Charles au venit şi alţi străini care se poartă mai frumos cu ţara noastră decît o facem noi, irosiţi în imnuri identitare cu lacrima în colţul ochiului şi cu iile săltîndu-ne patriotic pe piepturi. Nu şi-au sforăit declaraţiile de amor pentru România, preferînd să se pună în slujba ei fără tam-tam. Iar acum au apărut, de peste gard (off the fence, cum ar veni), alţi englezi care s-au decis să ne arate ceea ce nu mai ştim, nu mai sîntem în stare sau nu mai vrem să vedem. Şi anume, că trăim înconjuraţi de o comoară pe care, dacă nu sîntem atenţi, riscăm s-o pierdem.

Cîrcotaşii vor găsi, de bună seamă, de ce să se agaţe dacă vor hotărî că filmul nu trebuie să le placă. Îi vor imputa aerul de oră de dirigenţie combinată cu un soi de teleenciclopedie cu areal românesc. Se vor simţi dăscăliţi şi, poate, puşi la colţ. Ba s-ar putea chiar să adulmece, în prezenţa englezilor de la Off the Fence, primejdia unor iscoade care, în spatele cinegestului, vor să vadă ce mai e de prădat prin ţărişoară. Bănuiala lucrează non-stop şi nu cere răgazuri. Însă nici chiar suspicioşii de vocaţie nu pot contesta una dintre marile virtuţi ale României neîmblînzite: că e un mijloc impecabil de deschidere sau de redeschidere a ochilor. Nu doar Zuleiha din romanul lui Guzel Iahina şi-i deschide, ci şi noi, cei care slalomăm printre blocuri şi călcăm pe păşuni de asfalt. Noi, cei care nu mai ştim cum se schimbă hainele unei coline şi care n-am văzut vreodată o capră neagră de veghe în vîrf de munte sau un cal în ritualurile febrile de dinaintea împerecherii.

„Sîntem deja uitarea ce vom fi.“ Aşa începe epitaful lui Borges, aşa se cheamă un roman al lui Héctor Abad Faciolince, asta se cuvine să murmurăm, ca pentru noi, în prezenţa acestei bucăţi de lume care nu se poate împotrivi răului pe care i-l facem. România neîmblînzită, care trăieşte în orizontul hashtag-ului „Rezist“ fără să-l afişeze, e genul de film care, tocmai prin frumuseţea lui crudă şi netrucată, îl invită pe fiecare dintre noi să devină sau (mai rar) să rămînă un locuitor critic şi autoexigent. Să accepte că e nevoie de o chirurgie a reformei. Şi să spere că semenii lui cu mai mult suflet şi mai multă păsare vor deveni „poliatri“. Adică oameni care nu vindecă boli, ci cetăţi, oraşe şi minţi înnămolite.

Fiecare dintre cei care au văzut România neîmblînzită poate decupa la repezeală cinci episoade crude sau tandre. Şi fiecare poate ieşi din sală cu speranţa de extracţie scandinavă după care fericirea e cea mai bună metodă de educaţie. E bine, e frumos, dar nu e suficient. Eficienţa pedagogică a filmului va fi confirmată abia cînd un biped citadin îşi va opri mîna gata să arunce hîrtia pe trotuar. Sau cînd un grataragiu compulsiv va intra în greva fleicii. 

Radu Paraschivescu este scriitor. Cea mai recentă carte este Două mături stau de vorbă, Editura Humanitas, 2018.

Foto: Max Milligan