Cu ochiul pe gaura cheii

"Rău ne mai dor genunchii şi şalele! Găsiţi, oameni buni, o poziţie mai comodă. Aşa n-avem cum să rezistăm." Cine se plînge atît de amarnic? Al cui e glasul acesta spart, care în loc să înduioşeze prost dispune? Chiar nu l-aţi recunoscut? E glasul chivuţei naţionale, al slujnicei reumatice, al făpturii care înghite hulpav tot ce e inavuabil, nepovestibil sau ignar. E glasul făpturii hrănite cu E-uri jurnalier-televizive şi dresată să stea cu genunchii flexaţi şi cu ochii lipiţi de gaura cheii. E glasul care cerşeşte stentorial: vrem poale în cap şi pumni în gură, vrem non-ştiri despre non-persoane. E în fond glasul nostru, gîtuit de emoţia întîlnirii cu ghiveciul de scîrboşenii şi exofle mediatice pe care am învăţat să-l înghiţim fără să-l cerem. Dacă v-a căzut greu patetismul paragrafului de mai sus, să trecem la întrebări. Cum s-a ajuns aici? Am fost dintotdeauna aşa sau am cedat după 1990? Este presa tabloidă o realitate inevitabilă sau apare doar în condiţiile unui receptor neexigent? E greu să dai răspunsuri tranşante. Poţi, în schimb, să faci anumite observaţii de bun-simţ. Poţi să spui, de pildă, că presă tabloidă există în toate civilizaţiile occidentale şi că existenţa ei nu provoacă leşinuri şi ofuscări pudibonde ale intelighenţiei. În sobra şi trainica Anglie, The Sun vinde trei milioane de exemplare în fiecare zi de week-end şi frămîntă un aluat comparabil cu cel din copaia carpatină. Există şi la Londra amatori de flecuşteţe, frivolităţi şi stupizenii prisoselnice. Căci, oricît v-ar mira, The Sun nu discută despre indicele Dow Jones, numerele lui Fibonacci sau neopozitivism. Altele sînt dilemele sale: procentul de colagen din buzele Victoriei Beckham, ultima aventură a lui Cristiano Ronaldo, rîvna cu care se face de rîs Lembit Opik alături de Gabriela Irimia. Ajunşi aici, să bombăm pieptul şi să ne umflăm în penele globalizării. Cheeky Girls ameninţă Parlamentul englez. Dacă tot am stabilit că e bine să avem faliţii noştri, de ce să nu aibă şi englezii Irineii lor? Înseamnă că nu existenţa unuia sau mai multor tabloide deranjează aici, în ţara lui Moni, Bahmu şi Zăvo, ci altceva. Ce anume? Detenta lor tot mai ambiţioasă. Adică intenţia - exprimată sau nu - de tabloidizare a tot mai multor produse de presă. Să ne înţelegem, presa tabloidă e una, tabloidizarea alta. Cea dintîi are, cum spuneam, ţarcul ei în toate democraţiile lumii. Cea din urmă e echivalentul unei maladii de presă izvorîte din tendinţa noastră de-a fi hiperconcesivi în ce priveşte calitatea. Altfel spus, dacă ni se livrează pîine şi circ, e-n regulă. Nu contează că pîinea e mucegăită şi circul o pantomimă de prost gust. Tabloidizarea fructifică tendinţa omului de-a concepe viaţa ca pe un lung prilej de relaxare. (Nici nu mai contează că unii nu au după ce să se relaxeze, cîtă vreme traiul lor zilnic înseamnă salon de masaj, cafele în barul de fiţe, shopping şi - pentru întreţinerea tonusului cerebral - un film ca pretext de ronţăit floricele la mall.) Direcţia tabloidă nu constituie o primejdie cîtă vreme nu forţează conturul nişei. În clipa cînd vrea să iasă de pe culoar şi să inunde restul, încep problemele. Iar de aici încolo lucrurile depind ceva mai mult de noi. Dacă ştim să discernem şi să punem piciorul în prag - prin refuz, boicot sau alte forme de atitudine -, e posibil măcar să încetinim ritmul de tabloidizare. Dacă suspinăm blazat şi dăm din umeri, merităm să avem parte numai de Prigoană în loc de Iureş şi de Garcea în loc de Hamlet. Iar aici revin la una dintre întrebările de la început. Am fost dintotdeauna aşa? Este uitatul pe gaura cheii o trăsătură care face parte din profilul naţional, la un loc cu privitul peste gard sau spionatul pe vizor, ca să vezi cine-i aduce flori blondei de vizavi cînd soţul e în delegaţie? Păi... este. Nu cred că după 1990 a existat un skanderberg între gustul estetic al românului şi presa tabloidă, iar aceasta din urmă a învins. Cred, dimpotrivă, că am tînjit ani în şir după amantlîcuri date în vileag, bîrfe picante, ştiri cu sînge, accidente şi sex, dar n-am avut parte de ele din motivele ştiute. Nu întîmplător, cea mai citită rubrică din Informaţia de pe vremuri era "Aflăm de la Miliţia Capitalei", singurul decupaj tabloid din comunism. Oricîte speculaţii fine am face pe tema ofertei facile a presei tabloide, totul se reduce la o problemă de sistem şi de doctrină. În fond, diferenţa dintre Rîmaru şi criminalii arătaţi la Ştirile de la ora cinci e în primul rînd de expunere şi abia în al doilea de palmares.