Cum va fi ce-a fost?
De fapt, cum va fi cînd ceea ce este va fi ceea ce-a fost? Trecutul, ţara străină despre care vorbea Hartley, arată altfel prin fiecare pereche de ochelari fixată în puntea nasului. De la caz la caz, trecutul poate ascunde multe: bucurii pasagere, neîmpliniri dureroase, patinaj pe gheaţa subţire a iluziilor sau – consolarea de serviciu între Carpaţi – mulţumirea că n-a fost mai rău. „Lasă, mamă, bine c-a trecut!“ A trecut trecutul? Nu el, ci silueta noastră despicînd pîcla în care stau cuibărite dureri, elanuri, partide şi idei. Unele vechi ca vinul pitit în beci, altele străvezii ca o zînă plăsmuită de mişcarea unei baghete. Întîi şi întîi însă, cum se va prezenta 2061? Va fi un an fără comoţii majore. Cele două capitale ale Chinei, Sydney şi Oslo, vor organiza împreună Jocurile Olimpice ale Armoniei Cibernetice. Un regizor sud-american (mă rog, o concesie sentimentală a Chinei) va produce prima telenovelă în care nu plînge nimeni. Fiecare telefon mobil va fi dotat cu o instalaţie de aer condiţionat la purtător, o bibliotecă virtuală de chick-lit şi lit-chick, precum şi facilităţi de comunicare în esperanto cu extratereştrii cantonaţi deocamdată pe malul Lacului Titicaca. Campionatele occidentale de fotbal (mă rog, o altă concesie sentimentală a Chinei) vor avea trei etape intermediare între Crăciun şi Anul Nou, iar echipamentul de joc va suferi modificări, preluînd ţinuta tradiţională a şeicilor-patroni (formaţiile care nu va fi patronate de şeici nu vor putea fi înscrise în competiţie). O echipă de arheologi va descoperi dispărutul oraş Napoli sub cîteva miliarde de saci de gunoi. Magistrala de metrou Drumul Taberei-Universitate, inaugurată în 2060, va fi închisă din motive misterioase. La 144 de ani, Neagu Djuvara va lansa volumul de aforisme Anunţ cumanitar la fosta editură Humanitas, transformată, conform propriei dorinţe, în Cumanitas.
Cum se va înfăţişa prezentul sub formă de trecut cuiva instalat în viitor? Ca un rebus vesel şi totodată ca o dovadă că selecţia negativă a funcţionat. Principalul instrument de recuzită profesorală va fi manualul de mondenologie (iniţial se propusese termenul „mondenetică“, dar membrii comisiei de avizare tresăriseră, neplăcut impresionaţi de finalul vocabulei), în care elevii vor găsi date lămuritoare despre părinţii fondatori ai tabloidismului, noul curent lăsat să sufle pe gaura cheii din fiecare uşă. O scanare profesionistă a fenomenului îi va îmbogăţi pe copii cu evenimente decisive din viaţa celor sacrificaţi pe altarul templelor tabloide: Blonda lui Bote (şi nu „Blonda lui Bute“, cum greşit apăruse într-un ziar fără corectori), Perversul de pe Tîrgu Ocna, Mihai Mitoşeru, Stelian Ogică, Nikita, Costin Mărculescu, Magda şi Tolea Ciumac, Monica şi Irinel Columbeanu, Cristian Ţânţăreanu, Viorel Lis, Eva Kent, Cornel „Corazon“ Păsat, Mariana Moculescu, Mădălin Voicu, Oana Zăvoranu, Jean Paler şi Ioana Popescu alături de cei 2487 de acuplători ocazionali. În aceeaşi perioadă, nepotul lui Dan Capatos va conduce o clinică de siliconare a tuturor celor care, dintr-o neglijenţă organizatorică, n-au apucat să devină vedete, iar fata lui Direct Diaconescu, o doamnă cu păr alb şi surîs de rozător famelic, va fi preşedinta de onoare a festivalului „Dan Haznavour“. Urmaşii Laurei Andreşan vor da în judecată urmaşa Dilemei vechi pentru că, într-un articol altminteri nevinovat, prenumele pioasei doamne a fost modificat din greşeală printr-un „G“ (de la punctul omonim, pesemne) plasat în locul cuvenitului „L“.
Alături de mondenologie, şi tîmpologia va avea manualul ei. Aici vor fi consemnate rostirile cîtorva dintre marii năpăstuiţi neuronal ai perioadei 1990-2010. Motto-ul va fi un vers scurt şi pătrunzător: „Te iubesc, dar nu pe tine“. Cel care va răsfoi manualul în virtutea inerţiei se va delecta în virtutea inepţiei cu delicatese din vitrina indigenţei corticale. De pildă: „A fost voinţa lui Dumnezeu ca eu să pasc acest popor“. Sau: „Există aici, în această sală, tineri care au murit în Revoluţia din decembrie 1989“. Sau „Omul este o persoană umană“. Sau: „Îmi dedic mie golul, pentru că am fost singurul care m-am sprijinit într-o perioadă grea pentru mine“. Sau: „Nu putem să preluăm ceva din sinuciderea cuiva“. Sau, în fine: „Toate textele de la cîntecele mele sînt reale“. În şcoli, fiecare sală de curs va avea gravată deasupra intrării o cugetare de un calibru comparabil. Înainte de-a se aşeza la locurile lor, elevii vor simţi aerul tare al geniului, la trecerea pe sub un citat ca acesta: „Conştiinţa ne este de fiecare dată rodul posteriorului, iar în fond profunzimea personalităţii fiecăruia, la un moment dat, se desprinde exogen-selectiv de bunul personal, devenind un fel de stare a ansamblului socio-patrimonial“.
După aşa ceva, orice discuţie despre mineriade, trădări, amprente politice, mituri, influenţe, falsificări şi complicităţi îşi pierde sensul. Ce va reţine trăitorul din 2061 despre viaţa românilor din perioada 1990-2000? Nimic altceva decît că viaţa bate filmul, la fel cum gura bate gîndul.
Radu Paraschivescu este scriitor. Cel mai recent volum publicat: Fluturele negru, Editura Humanitas, 2010.
