Scanner pentru impostori

O ştim, ni s-a tot spus: umorul e un bun conducător de inteligenţă, la fel cum solemnitatea e una dintre conductele prin care circulă liber şi înaripat prostia. Sigur, poţi să vezi şi oameni solemni cu umor, numai că solemnitatea lor nu e reală, ci jucată în orizontul autoironiei. Şi cu asta ajungem la un lucru important: umorul nu e întreg fără autoironie. Fără putinţa de-a te detaşa de tine însuţi, de-a nu te mai iubi la oglindă, de‑a te lua peste picior şi la întrebări. Continentul umorului are nevoie de ţara autoironiei. În plus, trebuie demolată prejudecata că umorul e semn de uşurătate. Şi nu numai atît. E înţelept să nu uităm că a existat o vreme cînd cine avea umor se expunea bănuielilor de ţicneală. Spre deosebire de timpurile acelea, astăzi toate sondajele despre viaţa de cuplu exaltă ideea că partenerul sau partenera trebuie să aibă simţul umorului. Dacă el vine la pachet cu o limuzină, o vilă cît un pachebot şi trei conturi în Insulele Virgine Britanice e şi mai bine. Dacă însoţeşte un decolteu abisal, nişte fesieri bombaţi şi două picioare lungi cît o zi fără cafea (expresie braziliană), aşijderea. Oricum însă, umorul a devenit o marfă obligatorie. Aproape că ne vine să salutăm în el înlocuitorul contemporan al cufărului de zestre şi al cornutelor din grajd de odinioară.

Şi mai e ceva umorul: un formidabil developator al imposturii. Dacă te foloseşti de umor ca să scanezi viaţa publică (pe cea politică în primul rînd), obţii rezultate spectaculoase. Ocupaţi să-şi camufleze indigenţa neuronală sau inadecvarea, impostorilor nu prea le arde de umor. Iar de multe ori pur şi simplu nu-l au. Dar asta nu înseamnă că nu asigură spectacolul. O fac năvalnic şi năpraznic, fiindcă au drept – să mă scuze Carmen Dan – modus operandi umorul fără voie. Eructaţia neuronală, bazaconia, aberaţia. Toţi cotizanţii pe care i-am antologat în cele cinci volume de nerozii livrate în spaţiul public lucrează în virtutea inepţiei, iar dac-ar fi să găsesc un titlu-umbrelă pentru întregul cvintet, probabil că tocmai ăsta ar fi: „În virtutea inepţiei“. Indiferent dacă sînt şefi de stat sau de partid, senatori sau manelişti, sportivi sau bancheri, şarlavraci sau clar(ne)văzători, au cu toţii voluptatea făcutului de rîs, dublată de o carenţă esenţială: simţul ridicolului. În general, datul în stambă se produce prin vorbe, deşi există şi cazuri cînd umorul involuntar rezultă din situaţii pe care pînă şi unui scriitor inventiv i-ar fi greu să le scornească. Îmi vin în minte cîteva: panourile de afişaj pe care scrie cu litere mari „Afişajul interzis“, mirificul produs „Lămîiţa. Concentrat de portocale“, organizarea unui festival de film într-o reşedinţă de judeţ (Suceava) care nu are nici măcar un cinematograf funcţional sau prezenţa pe hartă a unui sat din judeţul Botoşani unde există director de cămin cultural, dar nu există cămin.

În ceea ce priveşte ideea de a-i aduna laolaltă pe rostitorii de nerozii şi absurdităţi agramate, ea mi-a venit traducînd o antologie de vorbe de duh autentice, semnată de Des MacHale. Atîta doar că Mac-Hale punea accentul pe umorul voluntar („cu premeditare“, cum ziceţi voi) şi pe panseurile atît de amuzante, încît ţi se părea uneori că se găseau la graniţa dintre geniu şi imbecilitate: „Dacă nu ştii unde mergi, o să ajungi altundeva“ sau „Nimeni nu se mai duce la restaurantul acela din cauză că e foarte aglomerat“. Ei bine, eu am aşezat conul de lumină pe umorul involuntar. Şi am constatat repede cît de singur sînt eu şi cît de mulţi şi productivi sînt ceilalţi. Dar nu e prima dată că am un demers în antiteză cu al altcuiva. Ţin minte că, la puţină vreme după ce Cristian Ţopescu publicase volumul Fairplay, care preamărea onestitatea şi cavalerismul din sport, eu am publicat Fanionul roşu, care vorbea despre zece gesturi oribile sau măcar urîte din istoria sportului. La rîndul lor, colecţiile de stupizenii sînt tot rodul unei percepţii în antiteză.

Radu Paraschivescu e scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Două mături stau de vorbă. Scene românești, Humanitas 2018.