Et dona ferentes

Ne bucurăm cînd primim cadouri? Dacă nu sîntem Laocoon, da. Povestea e străveche şi arhicunoscută. Ea se petrece pe vremea Războiului Troian, cînd aheii, numiţi poetic şi danai, recurg la stratagema uriaşului cal de lemn pe care-l dăruiesc troienilor şi îl lasă extra muros, pentru ca aceştia să-l introducă în cetate. Toată lumea pare mulţumită, în frunte cu regele Priam. Doar marele preot Laocoon intuieşte şiretlicul, fără să ştie că autorul lui e unul dintre cele mai stranii şi contradictorii personaje din mitologie, pe numele său Odiseu (sau, dacă preferaţi, Ulise). Laocoon îşi ia în serios rostul consultativ şi îşi avertizează regele să refuze cadoul şi să nu admită sub nici o formă ca el să ajungă între zidurile Troiei. Cuvintele lui, redate de Vergilius în Eneida, au astăzi sonoritate de slogan: Timeo danaos et dona ferentes („Mă tem de greci chiar şi atunci cînd fac daruri”). Priam e pe punctul să conchidă, cu o înţelepciune aproape carpatină, că, în fond, calul de dar nu se caută la dinţi, pe cînd zeii protectori ai aheilor lucrează de la distanţă (remote, în pandemie) şi se decid să închidă gura care vorbeşte cînd nu se cade. De aici, are cuvîntul Stephen Fry:

„Priam şi întreaga curte se uitau [la Laocoon – n.m.] împietriţi de groază. Mai bine zis, se uitau în spatele lui. Laocoon n-a înţeles. În spatele lui era doar marea. S-a întors să se uite, dar a fost prea tîrziu. Doi şerpi uriaşi ieşiseră cu repeziciune din valuri. Antiphantes şi Thymbraeus, fiii lui Laocoon aflaţi în stînga şi în dreapta lui, erau deja striviţi de patru tentacule colosale. Alte două s-au înfăşurat în jurul lui. Troienii au văzut muţi de groază cum şerpii au tras în mare cele trei victime care urlau şi se zbăteau. Bărbaţii au dispărut sub valuri, cu o învîrtejire disperată şi imploratoare de mîini şi picioare răşchirate. Cumplitul atac durase cîteva clipe cu totul.” (Stephen Fry – Troia, Editura Trei, 2021, pag. 324)

Fry insistă că şerpii din mitologie au tentacule – şi cine sîntem noi să-l contrazicem? Nu asta e important, ci felul în care, alegînd să nu caute calul de dar nici la dinţi, nici în burta lui de lemn, Priam a provocat incendierea şi distrugerea Troiei. Un cadou otrăvit? Fără doar şi poate. Iar el a urmat altuia, mai precis mărului pe care Paris (accent pe prima silabă, doamnelor şi domnilor crainici de ştiri) i-l făcuse cadou Afroditei şi pe care Eris, zeiţa discordiei, neinvitată la nunta lui Thetis cu Peleu, scrisese Kallistei („celei mai frumoase”). Un cadou interesat şi cu schepsis, vezi bine, cîtă vreme zeiţa îi promisese în schimb lui Paris mîna frumoasei Elena, fără să ţină cont de amănuntul stării ei civile, de soţie a regelui Menelau. Aici să se fi aflat oare germenii situaţionali ai proverbului „Dar din dar se face raiul”? Dar nu cumva dar din dar se face iadul, ţinînd cont că Troia a ars şi că, pe un alt palier al omenirii, un alt măr a trecut de la şarpe (mă rog, din tentaculele lui, ar spune Stephen Fry) la Eva şi apoi la Adam, pricinuindu-le izgonirea din paradis? În treacăt fie spus, ar merita să se încumete cineva la o explorare atentă şi la o analiză contrastivă a merelor, fie ele ale discordiei, ale celor din pomul cunoaşterii, ale lui Prîslea cel voinic sau ale Hesperidelor. 

Distrugerea Troiei rodeşte în două sculpturi făcute cadou omenirii în epoci diferite şi cazate la Roma, la cîţiva kilometri una de cealaltă. Prima este „Laocoon şi fiii”, o operă definitorie a barocului elenistic, pe care Pliniu cel Bătrîn o laudă entuziast şi o atribuie, fără certitudini absolute, unei triade de sculptori din Rodos: Agesandru, Atenodor şi Polidor. Refăcută şi recondiţionată, cu bucăţile lipsă puse la loc, sculptura poate fi admirată la Museo Pio-Clementino, care face parte din Muzeele Vaticanului. A doua sculptură, de o frumuseţe care, cum s-ar zice, te împietreşte, este a lui Gian Lorenzo Bernini şi stă în mijlocul uneia dintre sălile din Galleria Borghese. Este vorba de „Enea, Anchise şi Ascaniu”, care prinde în piatră acea scenă din Eneida în care eroul troian se îndepărtează de ruinele fumegînde ale cetăţii, purtîndu-şi tatăl în braţe şi avîndu-şi fiul imediat în urmă. Gian Lorenzo Bernini are doar douăzeci de ani cînd termină sculptura şi e de presupus că a primit o mînă de ajutor de la Pietro, tatăl lui. Nu asta contează, ci felul în care acest cadou sublim închide în el alte două. Primul: opera e de fapt o metaforă a celor trei vîrste ale omului. Al doilea: Bernini preia cu meşteşug cîteva elemente din alte sculpturi şi le topeşte aici: silueta lui Enea pare un ecou în piatră al celei a Mîntuitorului lui Michelangelo din biserica Santa Maria sopra Minerva, iar capul lui Enea aduce binişor cu cel al Sfîntului Ioan Botezătorul, opera dăltuită de Pietro Bernini şi aflată în Capella Barberini din biserica San’Andrea della Vale. În fine, unii specialişti identifică în sculptura tînărului Bernini cîteva motive din tabloul lui Rafael şi Giulio Romano, „Incendiul din Borgo”. 

În alte vremuri se spunea că, pentru a nu-şi lăsa ciuntită frumuseţea, un cadou trebuie să fie inutil. Să nu aibă strop de funcţionalitate sau de spirit practic. Astăzi un asemenea principiu e vetust şi, de la un punct încolo, rizibil. Şi poate că tocmai de aceea merită să ne bucurăm de cadourile pe care ni le fac tuturor geniile de ieri şi de alaltăieri ale artei.

Radu Paraschivescu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Podul diavolului, Editura Humanitas, 2022.

Foro: wikimedia commons