Vă implor, tăceţi mai tare

Publicat în Dilema Veche nr. 527 din 20-26 martie 2014
Vă implor, tăceţi mai tare jpeg

Există pe lume oameni dispuşi să justifice faptele semenilor prin toate argumentele posibile: bioritm, alinierea planetelor, istorie recentă, contaminări mentalitare, ghinion, specific naţional, impuls necontrolabil etc. Nimic nu se naşte din nimic, iată deviza acestor înţelepţi cu sau fără deget la tîmplă. Astfel, hărmălaia prezentă e rodul surdinei trecute. Libertinajul de azi din liceele patriei provine din fixaţia de odinioară a matricolelor şi a cordeluţelor. Parada mutanţilor aflaţi în defilare zilnică la televizor îşi are originea în seceta de acum trei decenii, cînd programul TV avea două ore şi tot atîţia protagonişti. (Cu alte cuvinte, Bianca Drăguşanu e, într-un fel, urmaşa cu semn schimbat a Elenei Ceauşescu.) Turismul sălbatic din mileniul trei se explică prin sigilarea graniţelor în comunism. În general, cauzele exceselor actuale trebuie căutate în penuria împîclită a deceniilor trecute. Polul plus de astăzi, al preaplinului, e urmarea polului minus de ieri, al deficitului. Aspiraţia spre belşug e revolta mută a săracului. Dacă acum vrem totul e şi din cauză că în alte vremuri nu aveam voie (mai) nimic. Rezistă această teorie? Cum să nu. E logică? Sută la sută.

Nesimţirea din ultimii ani se bucură, la rîndul ei, de alibiurile pe care i le găsesc cei care au răspuns la orice. Iar aceşti avocaţi fără barou ne spun întruna că mîrlănia galopantă, proasta creştere agresivă, dispreţul pentru intimitatea şi confortul minim al aproapelui nu trebuie arătate cu degetul, ci înţelese. Perfect, aşa am procedat. Le-am urmat sfatul. Am aprofundat şi-am tot aprofundat pînă am înţeles. Sînt – în acea serie de sinonime care anunţă de obicei o criză de nervi – dumirit, lămurit, luminat şi edificat. Dar ce fac mai departe? Fiindcă am, iertat să fiu, pretenţia reciprocităţii. Dacă eu îl înţeleg pe nesimţit, aş vrea să mă înţeleagă şi el pe mine. Or, asta nu se întîmplă. Sigur, mi se poate spune că un nesimţit înţelegător, un mîrlan empatic, un neam prost prin care trece unda compasiunii e o contradicţie în termeni. Şi chiar aşa şi este. Ceea ce nu aduce, să fim sinceri, nici umbră de consolare.

Mi s-a cerut de mai multe ori să aleg forma de nesimţire care-mi creează indispoziţia cea mai mare. Într-o lăudabilă manifestare de consecvenţă, am dat de fiecare dată acelaşi răspuns: nesimţirea audio. Cea a covorului bătut la şapte dimineaţa, a muzicii filtrate prin pereţi şi a gresiei schimbate duminica. De ce? Fiindcă nu găsesc (sau cel puţin n-am găsit pînă acum) vaccinul izbăvitor. Nu ştiu cum să mă apăr în faţa celor care-mi asediază timpanele şi-mi fac ţăndări concentrarea. Nu am capacitate de ripostă. Situaţia e delicată, ştiu, şi observ lucrul ăsta mai cu seamă în mijloacele de transport cu care circul zilnic. Dacă dau peste cineva care pute, mă mut mai încolo şi, sacrificînd tihna cititului pe scaun, rezolv. În schimb, dacă dau peste un nesimţit care vorbeşte tare, mutatul mai încolo nu mă ajută. De ce? Fiindcă mai încolo găsesc pe altcineva care vorbeşte la fel de tare. Şi mai încolo, la fel. Şi tot aşa.

Colac peste pupăză, simt din ce în ce mai intens transformarea unei calităţi în handicap. E vorba de discreţie, de o anume stilistică a reţinerii, a tonului scăzut, pe care am asimilat-o ca urmare a pedagogiei familiale. Am fost învăţat încă de mic să nu vorbesc tare, să nu deranjez. Şi n-am făcut-o. Nu mi-am terorizat vecinii cu audiţii rock şi bairamuri, n-am provocat dureri de cap, n-am enervat. Pentru ca acum să constat că sînt prost echipat pentru viaţă. Mă trezesc adept al murmurului, într-o pădure de răgete. Umblu după o oază de calm, în deşertul vacarmului. Visez la harpă, dar trăiesc în mijlocul fanfarei. Mă surprind în metrou, în tramvai sau în troleibuz şi, recunosc, n-am cum să mă felicit. Fac figură de copil căruia o mînă glumeaţă i-a şterpelit jucăria. Mă uit chiorîş la toţi cei care-mi destramă liniştea (pe care, ca un om rupt de realitate, continui s-o pretind) şi doresc să li se descarce telefoanele mobile, să-i lovească faringita, să primească o veste care să-i lase fără grai sau măcar să coboare la prima. Ordon în gînd suplicii de-o psihanalizabilă inventivitate pentru toţi vorbitorii aceştia pulmonari, care istorisesc răspicat – la do de sus, cu aplomb de ofiţer care acoperă cu vocea un parc auto în funcţiune – ce au cumpărat de la piaţă, cum a jucat Steaua, de ce nu se înţeleg cu soacrele sau ce le-au făcut odraslele la şcoală. Îi şfichiuiesc cu priviri ostile, mă încrunt plutonian, oftez excedat, închid cu zgomot şi exasperare cartea pe care-o citesc, pentru ca după două-trei secunde s-o redeschid ostentativ, spre a da totuşi de înţeles că nu mă dau bătut, că totul devine o chestiune de ambîţ şi că, măcar în orizontul zodiacului, e imprudent să te pui cu Leii.

Am visat într-o noapte că Monica Bellucci îmi dăduse întîlnire pe terasa unui hotel rafinat din Sorrento. Cîteva nopţi mai tîrziu, am visat că inventasem un potenţiometru prin care puteam să reglez nivelul de decibeli al celor din preajmă, ba chiar să-i dau pe mut, fără să se poată opune. Mărturisesc că visul a cărui neconvertire în realitate m-a dezumflat a fost al doilea.

Radu Paraschivescu este scriitor, jurnalist şi traducător.

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Adevarul.ro

image
Cum au ajuns romii în principatele române. Statistic, ei sunt mult mai numeroşi decât în orice ţară
De la plecarea lor din India, în urma certurilor dintre conducători, s-au despărţit în două ramuri, o parte îndreptându-se spre Nordul Africii, în timp ce partea cea mai consistentă a luat calea Europei.
image
Povestea nefardată a românului închis în China: „Stăteam într-o cuşcă cu gratii şi dormeam pe o pătură plină de sânge“
Marius Balo l-a căutat pe Dumnezeu la seminarul teologic din Cluj-Napoca, apoi la Academia de studii teologice „Sfântul Vladimir“ din New York, dar l-a găsit cu adevărat într-o celulă de 16 metri pătraţi din Shanghai. A petrecut opt ani în închisorile chinezeşti, timp în care a cunoscut iadul pe Pământ, însă acum consideră că toată experienţa a fost, de fapt, o binecuvântare.
image
Cum au vrut bulgarii să anexeze toată Dobrogea. Jafuri, crime şi bomboane otrăvite în Primul Război Mondial
După nici jumătate de veac de la ieşirea Dobrogei de sub stăpânirea otomană, provincia dintre Dunăre şi Marea Neagră a cunoscut din nou ororile ocupaţiei, de data aceasta ale bulgarilor, care au încercat să anexeze toată provincia prin jefuirea şi omorârea populaţiei.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.