Astăzi nu-i ca ieri. Şi de ce-ar fi?
Multă lume suspină după sportul românesc de-altădată. În general, suspinătorii își suspendă rațiunea și se predau clișeelor. Sînt oameni crescuți în cultul limbii de lemn, care nu pot trăi fără „fetele noastre de aur“, „flotila din Carpați“ și „tricolorul înălțat pe cel mai înalt catarg“. Pentru oamenii aceștia, sportul din ultimele două decenii e prilejul unui priveghi neîntrerupt, al unui parastas fără pauză, al unui bocet decerebrat. Căci nu-ți trebuie geniu ca să accepți că, schimbîndu-se lumea (iar sportul făcînd parte din lume), se schimbă și sportul. Sigur, e greu să faci apel la logică în fața fundamentalismului nostalgic. Toate convulsiile se admit, toate invențiile se întîmpină cu entuziasm, toate reconfigurările geografice și strategice au explicații. Da, dar sportul trebuie să rămînă cum era odată. De ce? Spre a ne produce bucuriile de odinioară. O veste proastă pentru acești tenori ai încremenirii: nu se poate. Din mai multe motive.
Primul ar fi că s-a lărgit paleta bucuriilor. Sportul sub ceaușism asigura satisfacții parțiale în regim de penurie totală. Și-atunci stabileai un fel de complicitate cu echipele sau sportivii care ieșeau din țară și în numele tău (tu, se știe de ce, n-aveai voie), și te simțeai răzbunat cînd învingeai niște nemți la volei, niște finlandezi la fotbal și niște americance la gimnastică. Îți spuneai, bătîndu-te cu pumnul în pieptul scobit de alimentația rațională a lui Iulian Mincu: Om fi noi mici și flămînzi, oți fi voi mari și sătui, dar uite că v-am făcut felul. Pe lîngă această jubilație sardonică de tip David vs Goliat, microbistul român reacționa la fantasma conspiraționistă pe care-o produceau laboratoarele propagandei de partid și vedea în fiecare izbîndă un bobîrnac peste nasul celor care „nu ne doreau la masa bogaților“. Acum bucuriile vieții nu mai depind de o pungă de carne cu zgîrciuri, cumpărată după trei ore de coadă, sau de un 1-0 cu Italia la fotbal. Acum te poți bucura fiindcă ai văzut Mănăstirea Ieronimilor din Lisabona, fiindcă ai auzit că s-a deschis o nouă librărie engleză sau fiindcă la IKEA se găsește ciocolată Marabou.
Al doilea motiv pentru care azi n-are cum să fie ieri ține de ceva scump și delicat: libertatea. Pedagogia sportivă a fost silită să se adapteze din mers, ceea ce a presupus pierderi inevitabile de randament și eficiență. Coerciția oarbă, înfometarea, bătaia și dresura n-au mai avut căutare. Pe lîngă asta, sportivul a dobîndit curaj și glas, două lucruri care în general îi lipseau din bagaj pînă în 1990. Satrapii din categoria Valentin Stănescu sau Béla Károly au fost retrași la depou, fiindcă lumea europeană de astăzi stă de vorbă cu antrenorii pricepuți și manierați, de genul Emeric Ienei, dar refuză validarea torționarilor deghizați în antrenori. Și să nu uităm, libertatea e un bun greu de gestionat. Proasta ei întrebuințare poate avea efecte neplăcute, printre care confuzia cu bunul-plac. În plus, în condiții de libertate, sportivul de astăzi se poate transfera unde găsește un club mai răsărit, un nivel de viață mai ridicat, un grad de poluare mai scăzut și, bineînțeles, un contract mai profitabil. Ubi banii ibi patria.
În fine, al treilea motiv care face din nostalgia pentru sportul de altădată un moft fără temei e felul cum s-a schimbat galeria sforarilor. Pe vremuri, sportul românesc, de la Daciadă la campionatul de fotbal, se desfășura cu binecuvîntări ideologice. Echipele departamentale comiteau toate abuzurile posibile, iar succesul în competițiile externe devenise sarcină de partid. În prezent, nu mai există prim-secretari de județ care-l conving pe arbitru că meciul poate ține oricît, cu condiția să cîștige cine trebuie. Există, în schimb, agenți de pariuri și doctori în farmacologie penală care fac agenda sportului. Inclusiv al celui de la noi.
În celula condamnaților la moarte care-și așteptau execuția în închisoarea din Durham cineva scrijelise o frază teribilă: „Astăzi este mîinele de care te-ai temut ieri“. Dacă, nu se știe cum, sportul din România s-ar întoarce azi în ieri, n-ar mai avea nici un mîine.
Radu Paraschivescu este scriitor, jurnalist și traducător. Este coautor și traducător al Larousse Enciclopedia Fotbalului (ed. RAO 2002) și traducător împreună cu Luminița Paul al cărții Jocurile Olimpice de la Atena la Atena: 1896-2004 (ed. Curtea Veche 2004). A colaborat la Prosport și Gazeta Sporturilor.
Foto: L. Muntean
