„Bă, eşti prost?”
Întrebarea e pe buzele multora şi vine la pachet cu sora ei mai mare: „Bă, eşti nebun?”. Această a doua marcă a stuporii are de la o vreme, mai ales în scris, şi o variantă stricată cu bună ştiinţă: „Bă, ej nebun?”. Dacă pui urechea, desluşeşti în ea ecouri dintr-o mirare caragialescă: „C’eşti copil?”. Limba evoluează, aşa ni se spune. Prin urmare, nu e cazul să ne mire felul în care „copil”, „prost” şi „nebun” ajung să semnaleze acelaşi lucru – mirarea candidă – pe mai multe paliere. Iar în unele cazuri nici măcar nu e vorba de mirare, ci de simularea ei. De mimarea surprizei, în situaţii în care informaţia nu surprinde. Sau are relevanţă zero. Sau e ambalată şi transmisă stîngaci.
E adevărat, totul a început de la uimirea neprefăcută. Cu puţini ani în urmă, „Bă, eşti prost?” încă exprima uluiala în faţa ignoranţei. Cînd preşedinta croată Kolinda Grabar-Kitarovici a felicitat naţionala Franţei pentru cîştigarea Cupei Mondiale din 2018 (4-2 în finală cu Croaţia, de aici colindul Kolindei), ea a ajuns în faţa lui Adil Rami, căruia nu a găsit ce alt compliment să-i facă în afară de „Frumoasă mustaţă”. Simţindu-se obligat să răspundă amabilităţii prezidenţiale şi intuind că „Nici decolteul dumneavoastră nu-i de colea” ar fi fost o încălcare a protocolului, fotbalistul a recurs la gentileţea turistică: „Îmi place Mykonos”. În apropierea lui, coechipierul Olivier Giroud, vîrful de atac care nu marcase nici măcar un gol în toată Cupa Mondială, i-a şuierat tardiv: „Bă, eşti prost? Mykonos e în Grecia, nu în Croaţia”. Rami n-a încercat s-o dreagă, mulţumindu-se poate să gloseze în gînd despre farmecul confuziei. Cu atît mai mult cu cît relieful Kolindei Grabar-Kitarovici avea anumite asemănări cu cel al Pamelei Anderson, pe atunci perechea (şi nu de puţine ori victima) fundaşului mustăcios.
Aceeaşi întrebare figurează ca titlu al unui scurtmetraj românesc realizat de Cătălin Palavescu. Filmul e jucat – mai bine sau mai rău – de copii (cu o excepţie adultă în rolul unei diriginte) şi ascunde în cele două minute şi un pic de proiecţie bascularea de la compătimire la invidie. În film, cîţiva copii îşi şicanează un coleg aparent sărac cu duhul şi-l pun mereu să aleagă dintre două monede. Colegul alege invariabil moneda mai mică, fapt care stîrneşte rîsul dispreţuitor al celorlalţi. Jocul e acelaşi zi de zi în curtea şcolii, iar amuzamentul, pe măsură. La un moment dat, diriginta îl ia deoparte pe copil şi-l întreabă de ce procedează aşa, cînd logic ar fi, îşi dă seama oricine, să aleagă moneda mai mare. („Nu ştii că este mai valoroasă? Iar în felul ăsta n-o să mai rîdă nici ei de tine.”) Copilul se uită în jur, se vede înconjurat de colegii deştepţi, dintre care o zgîtie filmează întîmplarea, şi-i răspunde dirigintei: „Ştiu că este mai valoroasă. Dar de cîte ori credeţi că mi s-ar fi oferit şansa să aleg dintre cele două dacă aş fi ales din prima moneda mai mare?”. Pe urmă copilul „prost” scoate din buzunar o punguţă cu monede şi o aşază în palma dirigintei, sub ochii colegilor „deştepţi”, cărora probabil că le trece pofta de filmare. Diriginta e redusă la un „wow” mai degrabă mimat decît rostit, iar noi sîntem tentaţi să îngînăm, de data asta admirativ, titlul scurtmetrajului: „Bă eşti prost?”.
Lucrurile nu se opresc aici. Întrebarea continuă să promoveze dintr-o ligă în alta. Din liga stuporii netrucate în cea a admiraţiei şi – mai departe – în a falsei minunări. Această ultimă reacţie se înregistrează cînd cineva te pune în posesia unei informaţii mai degrabă prisoselnice, dar pe care o împachetează în aşa fel încît să-ţi asigure scurtătura spre extaz. Nu se mai ştie cine a pus-o în circulaţie cu acest sens. Mulţi arată spre personajele din Las Fierbinţi, unde „Bă, eşti prost?” funcţionează de multă vreme ca un tic de folosinţă universală. Din serial, întrebarea a făcut fără probleme pasul în lumea reală – printre altele, fiindcă serialul este lumea reală. „Gică şi-a luat maşină.” „Bă, eşti prost?” „Marcel a divorţat.” „Bă, eşti prost?” „Ana n-a prins bursa de un an.” „Bă, eşti prost?” Şi tot aşa. Cum spuneam, întrebarea produce efectul cel mai bun ca reacţie la o informaţie neesenţială. Cu două-trei luni în urmă, eram în studioul unei emisiuni de sport, într-o pauză de publicitate. Pe ecran rulau inevitabilele reclame la medicamente, majoritatea inepte. Una dintre ele vorbea despre un produs care are „peste cincizeci de miliarde de UFC-uri”, moment în care colegul de platou s-a trezit întrebînd din reflex: „Bă, eşti prost?”.
Pe de altă parte, faptul că „Bă, eşti prost?” e totuna cu „Bă, eşti (ej) nebun?” nu înseamnă că prostul şi nebunul sînt la rîndul lor sinonime.
Radu Paraschivescu este scriitor.
