Roşu şi negru <p> - <i>de supărare</i> -
O specie ciudată de telespectator şi-a făcut apariţia de cîtăva vreme în sufrageria naţională. Încă nu i s-a găsit denumirea potrivită, dar i s-a fixat comportamentul. E vorba de acel privitor - tînăr sau bătrîn, bărbat sau femeie, sărac sau bogat - care-i cere un singur lucru televizorului: să-i asigure spectacolul enervării altora. De preferinţă după zece seara, cînd ăla mic e la calculator sau doarme, iar filmul cu bătăi s-a terminat. Om cu o bună memorie a momentelor legendare de mîniere televizată (paharul azvîrlit de Jirinovski în faţa interlocutorului, busculadele din Parlamentul taiwanez etc.), telespectatorul nostru se mobilizează anevoie pentru o discuţie aşezată sau un spectacol fără exces, dar vibrează pătimaş la primul semn de deraiere. Dorinţa lui e să vadă mîini înfipte în şold, poale ridicate în cap, ameninţări scrîşnite printre molari, nări dilatate îngrijorător, pumni agitaţi cu mesaj. Vena care se umflă lîngă tîmpla cutărui vorbitor îl excită sălbatic, criza de nervi a unui patron de club internabil îl transportă în nirvana. Uitaţi-vă în jur şi veţi vedea destui exponenţi ai acestei categorii de privitori. Ascultaţi-i atent şi le veţi pricepe şi bucuria, şi frustrarea. O întrebare pusă la colţul blocului sau pe băncuţa de lîngă scară - "Te-ai uitat, dragă, aseară la OTV?" - se soldează cu două răspunsuri previzibile ca un meci al lui FC Naţional. Într-unul bălteşte resemnarea ("M-am uitat un pic, dar nu s-au încăierat"), celălalt vesteşte un succes înfloritor ("Da, nene, panarama de pe lume"). Am scris "OTV" şi am nedreptăţit dintr-un condei alte cîteva temple ale urzicării, arţagului şi paraponului: B1TV, DDTV, Kanal D, Prima TV, Antena 2, uneori Antena 3 şi Naţional TV. Există, de bună seamă, la toate aceste posturi de televiziune elementele unei industrii a enervării. Emisiunea e bună, dacă invitatul sau protagonistul se-aprinde repede. Altfel, telespectatorul nostru simte că pierde vremea şi se reorientează din telecomandă. Mai mult, condiţia lui de ins dispus oricînd să juiseze în faţa iritării celui de pe ecran îl face să dezvolte comportamente stranii. Asta înseamnă că sclavii temperamentelor năvalnice au caraghiosul obicei de-a se enerva ei înşişi, dacă oamenii pe a căror enervare mizează rămîn calmi şi nu-şi pierd cumpătul. Ceva le spune acestor captivi trişti că au fost traşi pe sfoară. De aici pînă la congestionare distanţa e mai mică decît de la fandacsia la ipohondria conului Leonida. Cu speranţele înşelate, degustătorii frenetici ai acceselor de isterie devin la rîndu-le isterici. Le ies ochii din cap ca la melcul de Dunăre şi explodează. O furtună de gesturi, interjecţii şi înjurături se abate asupra ecranului. Căci nedreptatea e crîncenă şi dureroasă. Într-adevăr, nu-i poţi cere unui om care se hrăneşte statornic cu mînia celorlalţi să intre în post şi să-şi schimbe dintr-odată preferinţele, meniul şi tabieturile. Roşu şi negru la faţă de supărare, telespectatorul nostru îşi trăieşte paroxistic eşecul. Priveşte ecranul cu ochi injectaţi şi îi vine să-şi muşte pumnii de ciudă. Păi, de-aia munceşte opt ore pe zi? De-aia a murit în decembrie? De-aia a ieşit în piaţă? Ca să asiste la instaurarea acalmiei televizive, cînd el miza pe fizionomii de ambuscaţi, ritualuri rupestre şi procedee contondente? Nu se face aşa ceva. Uitatul la televizor nu mai înseamnă de mult Teleenciclopedia, Patapievici şi National Geographic. Animal Planet? Să se uite bunica. Lui, acestui vajnic privitor deziluzionat, daţi-i o păruială între Andreea Marin şi Mihaela Rădulescu (anunţ de pe-acum, ţin cu Mihaela), daţi-i o oţărîre a lui Dumitru Dragomir, o încruntătură a lui Cristian Tudor Popescu, o stropşire ţăţească a Adrianei Bahmuţeanu, o porţie de delir voievodal al lui George Becali şi un citat din Vanghelie sau Vadim. Ori asta, ori lăsaţi-l în pace.
