Înjurătura: mod de folosire

Nimic mai serios decît înjurăturile. Ele pot deveni amuzante şi respectabile subiecte de cercetare. Cîteva exemple: antropologul britanic Ashley Montagu scrie, în 1967, The Anatomy of Swearing, iar Nancy Houston publică, în 1980, Dire et interdire. Éléments de jurologie, lucrare care porneşte de la teza ei de doctorat, coordonată de Roland Barthes.

În Holy shit. A Brief History of Swearing (2013), Melissa Mohr, istoric literar american, afirmă: „Dacă limbajul este o cutie cu scule, atunci înjurătura este ciocanul.“ Majoritatea cercetătorilor caută originea înjurăturilor în sfera magico-religioasă. În culturile orale, arhaice, exista credinţa în puterea cuvîntului, se credea că rostirea are forţa de a acţiona asupra lumii reale. Cine deţine formulele controlează realitatea. În consecinţă, ar fi fost instituite o serie de cuvinte-tabu, a căror rostire era interzisă. Înjurătura reprezintă tocmai încălcarea acestor tabuuri şi deturnarea puterilor conţinute de vorbe. Cuvîntul devenit armă este o formă de sublimare a agresivităţii, un substitut al luptei corp la corp. Omul se foloseşte de înjurătură ca şi cum aceasta ar fi înzestrată cu forţa fizică de a lovi şi de a răni.

În limba latină, substantivul jus, juris însemna justiţie, dreptate. Verbul injurio desemna contrariul: a nedreptăţi, a ultragia, a prejudicia, a atinge onoarea cuiva. Din latină, termenul s-a transmis în română, franceză (injure), italiană (ingiuria), spaniolă (injuria) şi engleză (injury). În limba engleză, to injure păstrează şi sensul de a răni, de a face rău, în sens fizic. Aşadar, înjurătura este o agresiune verbală, cel mai adesea spontană, care recurge la obscenităţi, la cuvinte considerate tabu. Deşi înjurăturile au un caracter formalizat, conţinînd formule fixe, există şi înjurături de o remarcabilă creativitate şi imaginaţie. Lexicul înjurăturilor recurge preponderent la domeniul religios/supranatural, la corpul uman, cu referire la josul corporal, la sexualitate, excreţie. Frecvent este invocată încălcarea tabuului incestului.

Cercetarea modului de manifestare şi tematica înjurăturilor trebuie să ţină seama de contextul cultural şi istoric al acestora, de tabuurile existente în societăţile respective. De exemplu, în Roma antică exista o altă concepţie asupra sexualităţii şi a obscenităţii. Verbul futuo nu era parte constitutivă a înjurăturilor, nu era considerat ofensator. Reprezentările organului sexual masculin nu făceau obiectul pudorii: falusuri din piatră sau din metal erau atîrnate la intrarea în case, pentru a alunga spiritele rele. În schimb, organul genital feminin (cunnus) era un subiect tabu. Una din cele mai înjositoare înjurături adresate unui bărbat era cunnum lingit (expresia apare la Marţial, în mai multe epigrame de negăsit în traducerile româneşti de pînă acum...). Pentru un bărbat, sexul oral era văzut ca o practică abjectă care implică decredibilizarea virilităţii, la fel şi pasivitatea anală. În acest sens, este celebru primul vers din poemul 16 al lui Catullus, adresat detractorilor lui: „Peidcabo ego vos et irrumbao“.

Creştinismul, la fel ca şi iudaismul, a condamnat şi a diabolizat înjurăturile, îndeosebi pe cele care invocau numele Domnului, precum şi numele lui Iisus, al Maicii Domnului, al sfinţilor etc). Proferarea acestora e un păcat, o blasfemie, o încălcare a celei de-a treia porunci: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert.“ În Evul Mediu, autorităţile ecleziastice şi laice îi sancţionau, pe cei ce înjură, cu tăierea limbii sau chiar cu moartea. Înjurătura nu are semnificaţie şi greutate decît atunci cînd transgresează ceea ce este interzis. Ca de obicei, exista o mare distanţă între normele prescrise şi realitatea trăită. Istoricul literar rus Mihail Bahtin, în cartea sa despre Rabelais (1965), susţine că Evul Mediu a fost dominat de o cultură populară a rîsului şi a „josului corporal“. Gargantua este înjurat de parizieni în multe feluri (reproduc din traducerea lui Al. Hodoş, 1967): „Paştele şi grijania voastră! – Crucea şi parastasul! – Maică Cristoase!“ Rabelais continuă: „Mulţimea a început să înjure de toţi sfinţii, ceea ce nu trebuie să vă mire, deoarece poporul Parisului, alcătuit din oameni de tot felul, se pricepe să jure şi să înjure, ştie după lege limba să-şi dezlege, iar Joanninus de Barango zice că parrhesian (parizian – n.n.), pe limba greacă, înseamnă gură-slobodă.“

Potrivit sociologului german Norbert Elias, în celebra sa carte, Procesul civilizării (1939), omul medieval nu dădea importanţă pudorii, nu respecta intimitatea şi sfera privată, funcţiile corpului erau exercitate în public (defecarea), chiar şi actul sexual putînd avea loc în prezenţa servitorilor (consideraţi nonpersoane). În consecinţă, înjurăturile care utilizau ca materie primă „josul corporal“ nu impresionau prea tare. Începînd cu secolele XVI-XVIII, se desfăşoară un „proces de civilizare“, în urma căruia indivizii au interiorizat noi norme de comportament, care presupun atît controlul emoţiilor şi a agresivităţii, cît şi reprimarea manifestărilor corporale. Sexualitatea devine subiect tabu. Tot ce aparţine „josului corporal“ se mută în culise, în sfera privată. Oamenii educaţi trebuie să se poarte cu decenţă, a înjura rămîne o dovadă de proastă-creştere, o trăsătură a pegrei.

Întotdeauna înjurăturile reflectă valorile centrale ale unei culturi. Ne putem pune întrebarea: este înjurătura o trăsătură universală, prezentă în toate culturile? Se pare că da, însă diferă contextele de manifestare, creativitatea şi mărimea repertoriului. De exemplu, limba japoneză este foarte săracă în înjurături, limitate la cîteva expresii scatologice. În limbile romanice şi cele slave, dar şi în greacă, turcă, arabă, cele mai frecvente înjurături sînt cele în care destinatarului i se sugerează să comită incest cu propria mamă sau să se reîntoarcă în stadiul prenatal. Ruşii au cel mai mare număr de înjurături „de mamă“, încît verbul materît (de la mat – mamă) desemnează chiar actul de a înjura. Acest tip de înjurătură este absentă în spaţiul germanic, unde referinţele injurioase vizează zona anală şi excrementele. Antropologul Bronislaw Malinowski consemna că, pentru băştinaşii din insulele Trobriand, înjurătura „culcă-te cu mama ta“ era considerată anodină, în timp ce „culcă-te cu soţia ta“ era considerată cea mai gravă dintre toate, deşi se referă la raporturi legitime. Explicaţia se regăseşte în faptul că în cultura locală era interzisă orice aluzie la intimitatea sexuală între soţ şi soţie.

Creativitatea în materie de înjurături e un prilej de orgoliu naţional: ruşii afirmă că înjurăturile lor sînt atît de diverse deoarece limba rusă ar avea resurse lingvistice mai bogate decît celelalte limbi. Ungurii, la rîndul lor, se laudă cu înjurăturile lor. Şi Alexandru Paleologu se arată impresionat de înjurăturile ungureşti, „lungi şi sofisticate“, „preţioase“, „manieriste“, „fastidioase“.

Despre reputaţia negativă a românilor în materie de înjurături s-a scris destul de mult, argumentele aduse fiind mustrările din predicile lui Antim Ivireanul: „că ce neam înjură ca noi, de lege, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de comîndare, de lumînare, de suflet, de mormînt, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici şi ne ocărîm şi ne batjocorim noi înşine legea?“ sau spusele străinilor, precum cele ale italianului del Chiaro, care, pe la 1718, susţinea că părinţii îşi deprind copiii, încă de mici, să înjure şi se amuză cînd aceştia le pronunţă, fără să îi pedepsească. În cercetările sale de teren în mijlocul aborigenilor australieni, antropologul Donald Thompson făcea observaţii similare: un copil de doi ani sugea de la sînul mamei sale, însă, la un moment dat, se desprinde şi îşi înjură mama cu cuvinte care desemnau demoni şi excremente. Nici mama şi nici anturajul familial nu au intervenit pentru a-l pedepsi. De bună seamă că înjurăturile trebuie deprinse odată cu regulile de bună purtare. De altfel, se vorbeşte de rolul terapeutic al înjurăturilor. Iată, în acest sens, un experiment făcut de psihologul britanic Richard Stephens, care, în 2009, a demonstrat rolul cathartic şi hipoalgezic al înjurăturii. Subiecţii au fost puşi să-şi ţină mîinile în apă fierbinte. Cei care au rostit neîncetat înjurături au reuşit să reziste cu 40 de secunde mai mult decît cei care au pronunţat cuvinte banale. Se pare ca înjurăturile răcoresc literalmente şi în toate sensurile…

Cercetări recente din domeniul neuroştiinţelor au identificat în creierul nostru un sediu al înjurăturilor: în partea cea mai veche, în sistemul limbic, cel responsabil cu automatismele emoţionale şi cu agresivitatea. Această parte este separată de cortexul cerebral, independentă de zona care controlează actele voluntare şi care asigură latenţa de a gîndi înainte de a spune ceva. Iată o bună scuză pentru înjurăturile scăpate printre dinţi.

Furia nu este singurul motiv pentru a înjura. În anumite regiuni din China, există obligaţia rituală de a înjura: mireasa trebuie să îşi înjure soţul şi rudele lui, timp de trei zile după căsătorie. Evident că mireasa înjură atunci şi numai atunci...

Apoi există competiţia de înjurături: războinicii asirieni şi babilonieni îşi înjurau inamicii înainte de luptă, la fel şi grecii din Iliada. Mai apoi, cavalerii medievali făceau acelaşi lucru, chiar şi înainte de turnire. Există şi alte forme ale acestor competiţii, care nu sînt urmate de confruntări armate. Etnologul francez Geneviève Calame-Griaule (1949) relatează despre obiceiul triburilor africane Dogon şi Bozo de a face schimburi de înjurături. Între cele două triburi nu există nici relaţii de ostilitate, dar nici de prietenie, aceste insulte reciproce avînd un rol cathartic (tribul Dogon explică schimbul de insulte ca un mijloc de purificare a ficatului.) Despre asemenea întreceri în a spune cuvinte înjurioase aminteşte şi Johan Huizinga, în Homo ludens (1938). Acestea deţineau un loc important în lumea arabă preislamică, erau o adevărată instituţie (mofakhara). Întrecerile se ţineau la zile fixe, în timpul iarmaroacelor, şi participau triburi, clanuri sau indivizi. Şi la populaţiile germanice există consemnări ale cronicarilor privitoare la lupta cu ajutorul înjurăturilor. Dostoievski în Amintiri din casa morţilor constată că violenţa fizică era evitată cu grijă în închisoare, adversarii se confruntau în înjurături, spre hazul celorlalţi: „De unde să-mi închipui pe atunci că ar fi în stare cineva să înjure şi să se certe numai de plăcere, de delectare! Dialecticianul bun de gură şi meşter la înjurături se bucura de o mare stimă. Aproape că-l aplaudau ca pe un actor.“

În cazul experienţelor extreme, înjurătura poate deveni expresia ultimă a satisfacţiei, o explozie de bucurie. Marius Chivu, în Trei săptămîni în Himalaya (2012), ajuns, împreună cu un prieten, la cea mai înaltă trecătoare din lume (5428 m): „Am reuşit băăăi! Am reuşit, în p... mea!“ 

Alexandru Ofrim este conf. univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Humanitas, 2011.