Un elixir, ce altceva?

Publicat în Dilema Veche nr. 716 din 9-15 noiembrie 2017
Un elixir, ce altceva? jpeg

Auzim deseori că sîntem ceea ce mîncam, numai că oamenii se identifică mai degrabă prin ceea ce beau. Preferințele pentru o băutură sau alta grupează oamenii în categorii: unii sînt băutori de cafea, alții de ceai; apoi sînt băutorii de vin, de bere, cei care preferă spirtoasele puternice, vodcarii și clubul select al amatorilor de coniac.

Băutorii de cafea alcătuiesc categoria cea mai numeroasă (și pentru că poate include toate celelalte categorii, mai puțin pe băutorii de ceai, care, deseori, țin să se delimiteze de consumatorii de cafea în maniera în care iubitorii de pisici nu-i prea înţeleg pe cei care adoră cîinii). În zilele noastre, cafeaua este băutura-vedetă, băutura omniprezentă, băutura fără de care un număr impresionant de oameni nu-și mai pot imagina existența, viața putînd să înceapă în fiecare dimineață abia după ce au sorbit o ceașcă sau o cană de cafea.

E un adevărat mister faptul că binefacerile cafelei au fost descoperite foarte tîrziu. Deși sînt evocate mențiuni ale unor surse dispărute, care ar data din secolul VI, primele consemnări ale consumului semințelor acestei plante tropicale apar abia la jumătatea secolulului al XV-lea. Este vorba de un templu sufit din Yemen, unde aflăm că un preparat din fructele arborelui de cafea era folosit în cadru ceremonial pentru a menține starea de veghe a călugărilor în lungile ore de rugă și meditaţie.

O legendă mai tîrzie pune descoperirea proprietăților acestei plante pe seama unui păstor etiopian, care a observat că pînă și caprele bătrîne din turmă zburdau ca iezii după ce mîncau fructele roșii ale arborelui de cafea. Curios, păstorul ar fi gustat și el și s-ar fi simțit cuprins de o frenezie fără seamăn. A dus boabele unui preot musulman din apropiere, dar acesta a dezaprobat folosirea acestui stimulent și-ar fi aruncat cafeaua în foc. Mirosul degajat prin prăjire era însă atît de îmbietor, încît le-a recuperat imediat, le-a sfărîmat, le-a pus într-un vas peste care a turnat apă fierbinte și le-a băut cu nesaț. Legenda vrea să ne facă să credem că astfel ar fi luat naștere prima ceașcă de cafea din istorie. Povestea apare într-unul din primele tratate dedicate cafelei, în 1671, scris la Roma, de un profesor de limbi orientale. Ghicim ușor că legenda e croită pentru gustul european, într-o vreme în care cafeaua cucerea Europa.

Alte legende și mărturii pun descoperirea foloaselor cafelei pe seama războinicilor etiopieni, care făceau din fructele de cafea zdrobite și amestecate cu grăsime un fel de „bomboane“ energizante și hrănitoare, ușor de transportat cînd plecau în expediții de luptă, anticipînd, iată, practica soldaților occidentali din ambele razboaie mondiale, care aveau cu ei, pe lîngă ciocolată, și tablete de cofeină, pentru a rezista mai bine efortului.

Se crede că negustorii arabi ar fi adus planta de cafea din Etiopia în Yemen, de unde s-a răspîndit și a început o spectaculoasă carieră în lumea arabă. Renumitul medic Avicenna (980-1037) menționează în scrierile sale această plantă originară din Yemen și îi laudă proprietățile aromatice și fortifiante. Reputația cafelei e consolidată în timp și de credințele potrivit cărora cafeaua ar fi fost un dar primit de Profetul Mahomed de la îngerul Gabriel, pentru a-i spori forța spirituală și vigoarea trupului.

Sub influența felului în care chinezii consumau infuzia de ceai, s-a constituit treptat și în spațiul arab practica de a bea cafea nu doar în scop medicinal sau în cadru monastic, ca adjuvant al practicilor religioase, ci și în circumstanțele vieții cotidiene. Negustorii deschid primele cafenele și consumul cafelei devine o practică socială convivială, care animează interacțiunile și sporește intensitatea cu care e trăită viața. Pe la 1510, cafeaua era deja un obicei adoptat de locuitorii marilor orașe ca Mecca și Cairo.

Practica trezirii simțurilor

Primul european care vorbește despre folosirea cafelei ca băutură este medicul și botanistul german Leonard Raulwolf, care descrie cum i-a văzut pe turci preparînd cafeaua în orașul Alep, în călătoria sa din 1573. Turcii deveniseră atenți la cafea abia după ce, în vremea lui Soliman Magnificul (1494-1566), se răspîndește în Imperiu zvonul despre beneficiile obiceiului chinezilor de a bea ceai infuzat. În 1555, cafeaua și cafenelele sînt aduse în Constantinopol de un negustor sirian din Alep, care face astfel o avere fabuloasă.

Încă de la înființarea lor, cafenelele și în general obiceiul de a consuma cafea în scopul sporirii puterilor fizice și spirituale au întîmpinat opoziție, atît din partea conducătorilor religioși, cît și din partea autorităților. Pe de-o parte, această practică a trezirii simțurilor nu este conformă cu preceptele Coranului, iar pe de altă parte, sub influența cafelei, oamenii deveneau mai slobozi la gură, mai vindicativi, mai nesupuşi. Foarte curînd cafenelele dobîndesc faima unor instituții subversive, reacționare, anarhiste, amenințătoare la adresa stabilității ordinii sociale, care ar trebui, dacă nu suprimate, cel puțin ținute sub o atentă, eventual discretă, supraveghere. Încercările de a le suprima nu au darul de a stopa consumul. Povestea cafelei va cunoaște o expansiune constantă de natură exponențială, în pofida oricăror obstacole sau interdicții, atît în lumea islamică, cît și mai tîrziu în spațiul occidental.

Istoricii consemnează că în anul 1570 deja erau în Constantinopol peste 600 de cafenele, Unele erau doar mici magazine unde se vindea pe terase cafea gata făcută. Altele erau cafenele mari, în care se bea cafeaua cu tot dichisul oriental: cu ciubuce, zaharicale, cu poeți și trubaduri prin preajmă, unde se sta fie înăuntru, între perne pufoase, fie afară, pe terase umbrite de pomi și răcorite de havuzuri. În cafenelele mari se adunau tineri doritori de afirmare, se purtau discuții pe temele importante ale actualității, se făceau cunoscute toate noutățile și se punea țara la cale.

În lumea musulmană, cafenelele erau spaţii rezervate exclusiv bărbaților, însă femeile aveau voie să bea cafea acasă. Ba mai mult, în contractul de căsătorie al epocii, emis în Cairo, se stipula obligația soțului de a-și aproviziona constant soția cu o cantitate corespunzătoare de cafea. Nerespectarea acestei datorii putea fi un motiv acceptat de divorț.

Călătorii europeni relatează cu uimire atmosfera cafenelelor orientale și stîrnesc gustul occidentalilor pentru asemenea forme de socializare. Tot ei conturează reprezentarea duală a acestor stabilimente: pe de-o parte un loc al discuțiilor aprinse, al comentării febrile a tuturor noutăților și al savurării elevate a poemelor şi a muzicii, iar pe de altă parte un spațiu în care se pierde vremea într-o dulce trîndăvie, un loc în care timpul curge leneș, fără scop. Se anticipează privirea critic dezaprobatoare rezervată mai tîrziu în Europa așa-zișilor „stîlpi de cafenea“, tinerilor pierde-vară, fumători, cafegii și amatori ai exceselor de alcool.

La o sută de ani după deschiderea primei cafenele la Constantinopol (1555), se înființează în serie și primele cafenele europene: Oxford (1650), Londra (1652), Haga (1664), Marsilia (1671), Hamburg (1679), Viena (1683), Paris (1686), Boston (1689), Leipzig (1694), New York (1696), Veneţia (1720). Aceste cafenelele europene au trăsături comune, sînt adevărate instituții culturale, loc de întîlnire al capetelor celor mai luminate, de unde începe să bată vîntul schimbărilor sociale, spațiu unde germinează semințele viitoarelor revoluții. Iată ce găsim în Enciclopedia iluministă la intrarea „Caffé“: „Ce sont des manufactures d’esprit, tant bonnes que mauvaises.“ Şi Montesquieu strecoară o observație malițioasă într-una din scrisorile persane: „Cafeaua este astfel pregătită, încît îi face pe cei care o beau spirituali; cel puţin nu există nimeni care, la ieșirea din cafenea, să nu se creadă de patru ori mai deștept decît era cînd intrase.“

Dintre mințile strălucitoare care au apreciat în mod deosebit cafeaua trebuie amintit Voltaire, despre care se spune că ar fi băut zilnic peste 40 de cafele. Şi azi, în amintirea lui, la cafeneaua Le Procope din Paris se poate bea „un Voltaire“, adică un espresso dres cu ciocolată caldă, preferința lui. Şi Balzac era un împătimit de cafea, ajungea la 50 de cafele pe zi ca să poată scrie într-un ritm infernal. Beethoven își pregătea singur cafeaua, număra minuțios exact 60 de boabe pentru fiecare ceașcă de cafea. Azi, pentru un espresso mic e nevoie de 42 de boabe. Kierkegaard avea un mod cu totul particular de a-şi pregăti elixirul zilnic. El umplea o ceașcă cu zahăr și apoi turna cafea fierbinte foarte concentrată pînă se dizolva zahărul. Goethe are și el un rol în cultura modernă a cafelei. El a fost cel care l-a încurajat pe chimistul care a izolat principiul activ prezent în boabele de cafea – cofeina noastră cea de toate zilele.

De la ibric la espressor

Odiseea cafelei era doar la început. Ibricul devine curînd istorie, în scenă intră concurențial diversele filtre de cafea. În 1822 apare în Franța primul espressor. Italienii au meritul de a-l perfecționa și de a-l lansa în întreaga lume. O invenție revoluţionară a unui englez a fost la începutul secolului XX cafeaua instant. În anii ’50 cafeaua solubilă devine un produs de masă. Astăzi diversificarea sortimentelor de espresso poate satisface orice gust, iar monodozele simplifică radical prepararea, asigurînd în același timp o calitate nec plus ultra. În plus, programarea prin telefon a espressorului inteligent e deja o realitate.

Dintre rafinamentele ultimilor ani aș aminti specialitatea „Deconstructed Latté“ lansată acum doi ani la o cafenea din New York. Pentru a savura mai în detaliu aromele unui espresso cu lapte, acesta se servește în trei recipiente: într-unul este espresso combinat cu lapte și, alături, separat, cafeaua espresso simplă și laptele călduț. 

Alexandru Ofrim este conferențiar la Facultatea de Litere, unde predă cursuri de antropologie și istorie culturală. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureștiul de azi, Editura Humanitas, 2011.

Foto: flickr

p 23 WC jpg
Make tea, not war
Ori de cîte ori englezii nu se simt în largul lor într-o situație (adică aproape tot timpul), pun de ceai.
image png
SF-ul din viețile noastre
Dosarul de acum e o revizitare a unor epoci dispărute.
p 10 la Babeti WC jpg
Cine te face voinic?
Iar azi – numai săpunuri bio, zero clăbuc, sau geluri antibacteriene, zero miros.
image png
Sînt atît de bătrîn, că
Sînt atît de bătrîn, că în copilăria mea dudele se mîncau de pe jos, din praf.
image png
În tranziţie
O zi şi o noapte a durat, cred, aşteptarea pe trotuarul primului McDonald’s, pentru un burger gratuit.
p 11 la Rugina jpg
Avem casete cu „Casablanca“
Fell in love with you watching Casablanca.
p 12 la Mihalache jpg
Unde ești?
„Și după aia pot să plec?” „În nici un caz!” „Nu mai înțeleg nimic!”, se bosumflă. Nu știu dacă e ceva de înțeles, m-am gîndit, dar nu i-am mai spus.
image png
Cu o bursă de studii la Berlin
Mă întreb cum s-ar mai putea realiza astăzi experiența unei călătorii în care totul nu e planificat dinainte pe Internet
p 13 foto Alex Galmeanu jpg
image png
Despre dinozauri şi mamifere conectate (şi tatuate)
De pe margine, cei care privesc melancolic şi neputincios sînt doar dinozaurii.
image png
30 de ani mai tîrziu
Mă atrag tîrgurile cu vechituri într-un fel de neînțeles.
WhatsApp Image 2023 11 22 at 10 28 30 jpeg
Ceea ce nu poate reda o fotografie
Și cît de greu ar fi azi să-ți imaginezi încarnarea unei legături printr-un tom de hîrtie?
image png
image png
Schiță pentru o etică a recunoștinței
Gratitudinea e o recunoaștere a felului misterios în care ni se întîmplă binele.
image png
Recunoștința, darul „învățăceilor”
Ceea ce primesc eu de la „învațăceii” mei este extrem de prețios.
p 11 WC jpg
„Pastorala americană prin excelență”
Am ajuns să văd sărbătoarea și ca pe o ocazie de a face un exercițiu de recunoștință.
p 12 sus WC jpg
Discurile
Cărțile m-au învățat să fiu om, iar discurile m-au învățat cum să rămîn.
image png
Mă bucur de re-cunoștință, mă bucur de uitare
Recunoștința ar trebui să fie un proces reciproc în prietenii strînse.
image png
Despre recunoștință ca virtute socială
Recunoștința nu este doar o potențială datorie morală, ci și o genuină virtute socială.
image png
Scheletul din vitrină
Sînt curios la ce profesori se referă și, mai ales, ce-i făcea atît de buni în ochii lui.
p 14 sus Invidia jpg
A mușca mîna care te hrănește
Invidia primitivă este obstacolul ce stă în calea trăirii iubirii și recunoștinței.
image png
Tu cîte like-uri ai primit azi?
Cum ne exprimam aprecierea, empatia, gratitudinea?
p  10 cu like in dreapta sus flip jpg
Un simbol pentru liniștea noastră
O să dureze mai mult, dar o să ne bucurăm mai mult de ea.
image png
Like me
TikTok-ul e oglinda cea mai fidelă a ceea ce sîntem.

Adevarul.ro

image
Speranța României rurale. Tinerele fermiere din Botoșani, care au renunțat la confortul vieții la oraș pentru munca în fermă
Lumea rurală, aparent pe cale de dispariție în România, este revitalizată și de tinerele-fermier din Botoșani. Sunt antreprenoare dedicate creșterii animalelor sau cultivării plantelor, care, de cele mai multe ori, renunță la confortul vieții urbane pentru munca grea de la țară.
image
Panică printre măicuțe. Urșii au atacat una dintre „Meteorele României” și au devastat și un schit
O mănăstire pe care turiștii o compară deseori cu Meteorele Greciei, datorită poziționării sale pe un munte din Carpații Meridionali, a redevenit săptămâna aceasta ținta atacurilor urșilor.
image
Cât durează episodul de iarna grea cauzat de ciclonul mediteraneean. Când revine vremea bună
Un ciclon mediteranean periculos este prezent asupra teritoriului României, aducând viscol în acest sfârșit de săptămână. Meteorologii anunță când se îndreaptă vremea.

HIstoria.ro

image
Prizonierii americani în „colivia de aur” de la Timișu de Jos
La 1 august 1943, după atacul executat la joasă înălţime de aviaţia americană asupra Ploieștiului, în România au căzut prizonieri primii aviatori americani.
image
Bărbierii, felcerii și „doftorii” din Bucureștiul de odinioară
Pe vremea aceea, medicii erau rari, boierii preferând să-și vadă odraslele negustori ori funcționari la Stambul, nu murind de lepră la capul bolnavilor.
image
Istoria bojdeucii lui Ion Creangă. Căsuța cumpărată pe 50 de galbeni austrieci
S-au împlinit, la 15 aprilie 2018, o sută de ani de la restaurarea căsuţei în care şi-a trăit Ion Creangă ultimii 18 ani din viaţă şi de la transformarea ei în muzeu. Bojdeuca e astăzi cel mai vizitat obiectiv al Muzeului Național al Literaturii Române. Istoria bojdeucii se confundă cu însăşi istoria scriitorului.