Andrei Oişteanu. Dintr-o grădină într-alta.

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 74, iul 2012)


Sînt mai bine de 30 de ani de cînd l-am descoperit pe Andrei Oişteanu. În 1980, cînd a apărut la Editura Dacia prima lui carte, Grădina de dincolo, eram elev în clasa a X-a şi începusem să îmi dau seama ce fel de grădini aveau să mă atragă. Am fost înfluenţat atît de bunicul meu, învăţător maramureşean, colaborator în anii '30 al Arhivei de Folclor de la Cluj condusă de Ion Muşlea, cît şi de un unchi, Vasile Bologa, geolog cu lungi stagii de prospecţiuni în Africa Centrală, care îmi stîrnea interesul cu variatele lui preocupări în domenii precum etnomineralogia, etnologia şi toponimia. De fapt, la acest unchi am dat peste cartea lui Oişteanu, şi apoi m-am grăbit să o cumpăr. Am luat şi ediţia reeditată în acest an la Polirom, dar mă simt ataşat de exemplarul vechi, în care găsesc cu plăcere sublinierile şi adnotările lecturilor mele succesive, unele datînd de pe vremea liceului, cînd în vacanţe făceam cercetări de teren, culegeam descîntece şi participam la sesiunile de comunicări ale elevilor, cu lucrări despre practicile magice din Marmureş. Mărturisesc că m-am regăsit în formularea Otiliei Hedeşan, care se referea la Grădina de dincolo în următorii termeni: "...toată generaţia mea a parcurs electrizată această carte."

Harap Alb, erudiţia şi conexiunile subtile

Din ediţia cea nouă am aflat că Grădina de dincolo. Zoosophia este o carte scrisă la vîrsta de 26 de ani. Predată la diverse edituri care o resping ("carte cu probleme") sau trenează publicarea, lucrarea apare în sfîrşit, după cum spuneam, în 1980, la Editura Dacia, în prestigioasa colecţie "Discobolul". Volumul propunea o nouă lectură a basmului Harap Alb, din perspectiva mitologiei comparate. Folcloriştii abordaseră mitul din perspectiva studiilor naratologice sau prin grila unor metode aflate atunci "la modă", precum structuralismul, arhetipologia, făcînd abstracţie de diversele contexte în care se manifestă miturile: culturale, istorice, sociale, mentale etc. Andrei Oişteanu demonstrează că demersul de tip antropologic şi comparatist este mult mai în măsură să aducă la suprafaţă şi să decodeze semnificaţiile diverse ale motivelor mitice.
El refuză distincţia mit/basm şi tezele potrivit cărora miturile sînt ficţiuni lipsite de orice urmă de adevăr istoric. Dincolo de structura de suprafaţă, mitul şi basmul depozitează, prin simbolurile şi alegoriile pe care le vehiculează, urme ale unor vechi rituri, practici şi comportamente, aparţinînd unui trecut uneori foarte îndepărtat. Astfel - susţine Oişteanu - este posibil ca scenariul drumului şi al încercărilor la care este supus Harap Alb să conţină supravieţuiri ale unor străvechi riturilor de iniţiere, provenind atît din fondul autohton, cît şi din influenţe străine (există asemănări frapante ale variantei româneşti cu structurile narative ale unor basme greceşti, ruseşti, ceheşti etc).
De ce Harap Alb? Încercînd să explice numele personajului bazîndu-se pe argumente istorice şi antropologice, autorul aminteşte că, în multe societăţi europene sau extra-europene, robii (sclavii) erau de regulă cei cu o altă culoare a pielii: negrii (harapii), ţiganii, tătarii etc. Personajul din acest basm este un "rob alb". În acelaşi timp, în ritualurile de iniţiere ale societăţilor arhaice, corpul novicilor era vopsit cu alb, culoarea morţii. Copiii, pînă la parcurgerea etapelor iniţierii, erau umiliţi, folosiţi ca slugi, tocmai pentru a-i întări în vederea trecerii cu succes a dureroaselor probe. Fiul de Crai primeşte numele de Harap Alb de la Spîn, pentru că novicilor li se schimbă numele, ei fiind în mod simbolic consideraţi morţi, pentru ca ulterior să fie celebrată reînvierea şi integrarea în noua lor condiţie. Chiar de la această primă carte este vizibilă marca inconfundabilă a scrierilor lui Andrei Oişteanu: erudiţia şi capacitatea de a stabili conexiuni subtile între fapte aparent fără nici o legătură.
În momentul apariţiei, cu excepţia unor recenzii publicate în presa culturală, semnate de Dan C. Mihăilescu în Luceafărul (pe atunci cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară "G. Călinescu"), Sorin Titel în România literară şi clujeanul Mircea Mutu în Steaua, cartea nu este recenzată de specialişti (folclorişti şi etnologi). Lucrarea este ignorată sau demersul lui nu este înţeles - oricum, tăcerea e destul de ciudată în condiţiile în care publicaţii diverse (reviste de specialitate, anuare ale unor institute şi muzee etc.) adăposteau nenumărate studii care încercau să împingă originile unor motive folclorice, obiceiuri şi credinţe româneşti dacă nu în neolitic, măcar pînă la traci, geto-daci sau romani. Reţeta acestor articole era simplă: citarea intensivă a lui Mircea Eliade, exacerbarea unui specific (discurs etnocentric de tipul: numai noi avem "Pluguşor" sau jocuri cu măşti - moştenire de la traco-daci), forţarea unor comparaţii cu motive existente în spaţii culturale foarte îndepărate. Era încurajată construirea un patrimoniu mitic nu atît inventariat, cît inventat, fantezist, elaborat fără precauţie, lipsit de rigoare ştiinţifică.
Spre deosebire de specialistul arogant care sub scutul patalamalei are mai multă îndrăzneală de a avansa ipoteze cu totul hazardate, Andrei Oişteanu - care se apropie de acest domeniu umanist venind cu o formaţie din ştiinţele exacte - dă dovadă de prudenţă, rigurozitate şi apreciază cu fineţe cît de departe poate să avanseze în spaţiul ipotezelor.

Publicistica

Student la istorie, aveam să îl regăsesc pe Andrei Oişteanu în paginile unor publicaţii de excepţie pentru acele vremuri. Este vorba despre revista Ethnologica, apărută între anii 1979-1983 ca anexă a publicaţiei Recherches sur l'histoire comparative des institutions et du droit editată de Asociaţia de Istorie Comparată a Instituţiilor şi Dreptului din RSR (al cărei membru fusese şi Corneliu Coposu). Coordonată de etnologul Romulus Vulcănescu, revista conţinea articole în limba franceză şi engleză, cu autori români, dar şi străini (precum Marianne Mesnil, Zdenek Salzmann ş.a.). În numărul din 1982, Oişteanu publica studiul "The Unicorn: Zoomythological Commentarie", în care relua şi aprofunda tema imaginarului inorogului în spaţiul românesc (din Grădina de dincolo), ilustrat cu embleme, alegorii alchimice, blazoane. În numărul din 1983 găsim un alt studiu: "Rohmans-brahmans, le voyage d'un motif à travers l'espace et le temps", reluat şi amplificat în volumul din 1997 - Mythos & Logos. Studii şi eseuri de antropologie culturală (Editura Nemira).
Începînd cu anul 1986, din iniţiativa lui I. Oprişan, Revista de Istorie şi Teorie Literară publică o anchetă: "În dezbare: mitologia românească". Cu un an înainte apăruse controversata lucrare de mari dimensiuni a lui Romulus Vulcănescu - Mitologie română. Au răspuns întrebărilor redacţiei etnologi, folclorişti, istorici, filozofi, sociologi: Mihai Şora, Andrei Pleşu, Al. Zub, Mihai Coman, Ioan Horaţiu-Crişan, Silviu Angelescu, Răzvan Theodorescu, H.H. Stahl, Ernest Bernea, N. Steinhardt (surprinzătoare era prezenţa ultimilor doi). Nu pot să nu mă întreb: Azi cine mai face asemenea dezbateri? Aş mai aminti şi faptul că RITL avea în jur de 350 de pagini şi se găsea la chioşcurile de presă.
 Andrei Oişteanu şi-a exprimat şi el punctul de vedere (nr.1-2, 1987), pledînd pentru o "măsurare" corectă a aportului mitologiei ante- şi protoromână: "Poziţia maximalistă, adoptată de unii cercetători, este ispititoare şi spectaculoasă, dar nu mai puţin exagerată şi nocivă decît cea minimalistă (adesea, răuvoitoare) adoptată de alţii (...). Cred, de exemplu, că unele dintre manifestările subiective (tracomania, protocronismele cu orice preţ etc.), sînt generate, mai degrabă, de un complex de inferioritate/provincialitate culturală, decît invers (...). În fond, unul dintre principalii indicatori care atestă vigoarea, lipsa de complexe şi maturitatea unei civilizaţii (în speţă cea contemporană românească) nu este atît producţia de oţel pe cap de locuitor, să zicem, cît mai ales curajul de a-şi contempla cu obiectivitate propria devenire istorică şi culturală, fără menajamente şi înfrumuseţări decorativiste." Oişteanu propune cîteva sarcini majore: crearea instrumentelor de lucru (continuarea editării Corpusului folcloric românesc şi a Bibliografiei generale a etnografiei şi folclorului, publicarea Atlasului etnografic al României), reeditarea lucrărilor clasicilor etnografiei româneşti - Simion Florea Marian, Arthur Gorovei, Tudor Pamfile, traducerea în limbi de circulaţie internaţională a unor lucrări româneşti în domeniul etnologiei şi mitologiei "pentru că, din păcate, bogăţia culturii populare româneşti este invers proporţională cu receptarea ei de către specialiştii străini." Trebuie să remarc şi insolitul propunerilor lui: făcînd abstracţie de climatul dictaturii ceauşiste, cere dotarea măcar a Bibliotecii Academiei cu aparate de copiat tip Xerox şi cu un "ordinator electronic (cu performanţe medii, echipat cu cîteva terminale), în a cărui memorie să fie introduse fişe detaliate ale cărţilor" şi care ar permite "vizualizarea, în cîteva minute, a bibliografiei exhaustive privind orice temă, din orice domeniu."
În anul 1988, Oişteanu se ocupă de realizarea rubricii "Mythos & Logos" din RITL. În numărul 3-4 din 1988 publică două texte inedite: capitolul despre mătrăgună din Botanica populară a lui Simeon Florea Marian şi o lucrare din 1938 a lui Mircea Eliade: La mandragore et l'arbre cosmique. La acestea, Oişteanu adaugă un studiu propriu: Mătrăguna şi alte plante psihotrope. Abordează cu dezinvoltură un subiect tabu în perioada comunistă: utilizarea plantelor cu proprietăţi narcotice şi halucinogene. Poate vă amintiţi că traducera cărţii lui Thomas de Quincey, în 1969 - Confesiunile unui opioman englez - a fost o apariţie editorială care a stîrnit mînia lui Ceauşescu însuşi.
Aş observa aici o altă "marcă" Oişteanu: capacitatea de a continua un proiect. De exemplu, textul despre plantele psihotrope anticipează volumul apărut peste două decenii - Narcoticele în cultura română. În cazul lui poate fi urmărită cu ochiul liber ceea ce odinioară se numea traiectorie ştiinţifică...

Mărcile "Oişteanu"

Am acum în faţă a doua carte publicată de Andrei Oişteanu - Motive şi semnificaţii mito-simbolice în cultura tradiţională românească, apărută la Editura Minerva în anul 1989. Volumul este tipărit pe hîrtie slabă, cu o copertă extrem de subţire, care n-a rezistat prea bine. Din colofon aflăm că a primit bun de tipar în data de 13 decembrie 1989. Îmi amintesc faptul că această carte a ajuns în librării în ianuarie-februarie 1990. (Reeditată sub titlul Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească, Iaşi, Polirom, 2004, cartea are de data aceasta o înfăţişare plăcută.)
Cuvîntul înainte al autorului reprezintă un adevărat document programatic în care prezintă specificul demersului său metodologic, opţiunile sale şi perspectiva de înţelegere. El pledează pentru ideea că sărăcia documentelor scrise poate fi suplinită prin analizarea şi interpretarea textelor folclorice şi a practicilor rituale, considerate o "imensă materie culturală". Cercetătorul mitologiei populare trebuie să fie aidoma arheologului: mai întîi el trebuie să ştie unde să sape pentru a dezgropa "relicve acoperite de aluviuni". Apoi urmează celelalte etape: "îndepărtarea elementelor suprapuse (cînd?, cum?, de ce?) şi adăugarea celor dispărute (cînd?, cum?, de ce?), reconstituirea prin extrapolare, pe baza cîtorva fragmente, a unui întreg fenomen mitic-arhaic." Acest material mitic, fragmentar şi divers, se prezintă ca un puzzle care trebuie reconstituit şi sintaxat, astfel încît să-i poată fi descoperită coerenţa pierdută.
În această reconstituire, el este - după cum spuneam - prudent, nu se hazardează, rămîne în graniţele ipotezelor fondate şi ale probabilului.
Andrei Oişteanu se înscrie în linia studiilor comparatiste ale lui Mircea Eliade dedicate motivelor mitologice şi creaţiilor folclorice româneşti, în primul rînd în volumul De la Zalmoxis la Gengis-Han (traducerea românească a apărut în 1980). Eliade intuieşte existenţa unor straturi culturale foarte vechi: "de multe ori, credinţe şi obiceiuri încă vii în anumite regiuni eminamente conservatoare din Europa (printre care trebuie întotdeauna numite Balcanii şi România) relevează straturi de cultură mai arhaice decît cele reprezentate, de exemplu, de mitologiile "clasice" greacă şi romană."
În volumul apărut în 1989, Oişteanu apreciază că mitologia românească se prezintă ca o "fiinţă compozită": de-a lungul timpului, s-au adăugat straturi culturale diverse, influenţe externe, presiuni şi transformări (cum ar fi procesul de creştinare). Sondarea straturilor arhaice ale culturii tradiţionale româneşti este în măsură să pună în evidenţă o surprinzătoare similaritate a structurilor şi motivelor mitice pe întreg arealul românesc. În ultimă instanţă - afirmă autorul -, unitatea de fond a elementelor culturii tradiţionale se explică prin apartenenţa la aceeaşi comunitate etnică: "punerea sub semnul întrebării a continuităţii populaţiei carpato-dunărene poate fi generată fie de ignoranţă, fie de rea-credinţă."
Andrei Oişteanu e mereu atent la ceea ce este ciudat, la prezenţa unor motive mitice neobişnuite, de neînţeles, aparent absurde. De exemplu, analizînd legendele şi credinţele româneşti referitoare la potop, găseşte un detaliu care nu este atestat în legendele biblice ale altor popoare. "În creaţiile folclorice arhaice nu sînt vehiculate, decît accidental, motive gratuite. Despre o justificare de ordin estetic nu poate fi vorba." Astfel, în legenda românească, Noe este chemat de Dumnezeu care îl învaţă cum să construiască o corabie şi îl avertizează că potopul va veni atunci cînd va mînca pe masă de fier. Noe construieşte arca, ploaia începe, lui i se face foame şi nu ştie unde să mănînce, pentru că pe jos era ud. Înfige o sapă în pămînt, cu tăişul în sus şi mănîncă de pe partea metalică orizontală. Îşi aduce aminte ce i-a spus Dumnezeu şi se grăbeşte să urce pe corabie. Care este semnificaţia pierdută a gestului lui Noe? Oişteanu găseşte trei explicaţii. Mai întîi este vorba despre prestigiul fierului în mentalitatea magică, unde acest material are proprietăţi apotropaice, de alungare a duhurilor necurate. Apoi se adaugă prestigiul simbolic al uneltei/armei şi importanţa gestului întoarcerii acestora cu tăişul în sus. Din arsenalul luptei pentru alungarea stihiilor meteorologice făceau parte şi nenumărate practici magice, care au supravieţuit pînă tîrziu în spaţiul românesc: în vreme de furtună erau înfipte în pămînt obiecte de fier ascuţit, cu tăişul în sus.
După 1989, îl regăsim în 1997, cu volumul Mythos & Logos. Studii şi eseuri de antropologie culturală (Editura Nemira), în care reia şi amplifică texte publicate înainte de 1989, acum fără rigorile cenzurii, cum ar fi studiul despre narcotice şi halucinogene la geto-daci şi români, cel despre motivul "Rohmanilor" în folclorul românesc (prima versiune apăruse în Ethnologica, 1982). Acestora li se adaugă alte domenii de interes: folclorul copiilor (care conservă elemente foarte vechi, dispărute din folclorul adulţilor), "graiul îngerilor" (ce limbă au vorbit Adam şi Eva în Paradis?), antropologia locuirii tradiţionale. Tot în acest volum apare şi studiul ""Evreul imaginar" versus "evreul real"", care anticipează un volumul de mare suces ce va apărea patru ani mai tîrziu.
Este vorba de Imaginea evreului în cultura română (Editura Humanitas, 2001), carte care l-a consacrat definitiv în peisajul istoriografiei româneşti, una dintre cele mai importante lucrări de imagologie etnică de la noi. Reflecţia riguroasă asupra credinţelor şi a structurilor mitice din cultura tradiţională românească îşi găseşte o continuare firească în interogarea reprezentărilor colective şi a imaginarului alterităţii. Deşi face apel la resursele teoretice ale imagologiei, Andrei Oişteanu nu este un teoretician, preferînd să utilizeze aceeaşi metodă "arheologică", de scoatere la lumină a unor elemente disparate, urmată de reunirea lor ca într-un puzzle pentru a obţine o perspectivă de ansamblu asupra reprezentărilor evreilor în mentalul colectiv românesc. Aşa după cum mărturiseşte autorul, scopul cercetării sale este acela de a reconstitui trăsăturile "evreului imaginar", precum şi modul cum acestea au influenţat percepţia "evreului real".
Pentru români, ca şi pentru alte popoare europene, evreii au reprezentat o alteritate radicală aflată într-o imediată proximitate. De aici reprezentările paradoxale ale membrilor acestei etnii, în acelaşi timp străini, dar şi familiari. Populaţia românească a stabilit relaţii cotidiene, a coabitat cu evreii stabiliţi în localităţile rurale şi urbane. Este o proprietate a spiritului uman de a stabili o frontieră între "noi" şi "ceilalţi", fundamentată pe diferenţă culturală, comportamentală, religioasă, lingvistică şi chiar fizionomic-somatică. Antisemitismul este un fenomen ale cărui rădăcini se regăsesc în variate contexte sociale, politice, economice sau demografice, el are rădăcini în straturile adînci ale mentalului colectiv european. Portretul "evreului imaginar" este unul negativ, grevat de clişee, stereotipii, prejudecăţi, mituri. Ţăranii nu au scris, nu ne-au lăsat mărturii ale impresiilor lor despre evrei, dar autorul a parcurs un corpus impresionant de legende, basme, credinţe, superstiţii, anecdote populare etc., precum şi informaţii culese şi consemnate de folcloriştii şi etnografii români (unii dintre ei chiar de origine evreiască: Lazăr Şăineanu, Mihai Canianu, I.-A. Candrea). Pe tot parcursul investigaţiei sale, vocaţia comparatistă a lui Andrei Oişteanu se concretizează în referinţe la alte contexte culturale (la Occident, dar şi la vecinii noştri unguri, ruşi, polonezi), întrucît există ocurenţe, teme şi motive comune. Astfel, putem urmări culoarea lor locală, modul cum s-au adaptat stereotipiile evreului în paradigma culturală particulară românească.
Autorul este interesat nu numai de imaginea evreului în creaţiile mito-folclorice româneşti, ci şi în cultura elitelor, în discursul social, politic, teologic, ideologic, literar etc. Problema antisemitismului românesc este un subiect delicat şi dureros: o parte a intelectualităţii nu a ezitat să exploateze resursele antisemitismului popular. S-au preluat reprezentări antisemite populare, au fost reformulate în termeni radicali şi apoi repuse în circulaţie, cu o forţă înzecită, prin presă, alimentînd astfel imaginea negativă a evreului.
De remarcat obiectivitatea şi echilibrul lui Oişteanu. El nu este de acord cu afirmaţii potrivit cărora românii ar fi fost cei mai mari antisemiţi (Hannah Arendt): "Nu cred că putem întocmi clasamente internaţionale la antisemitism, aşa cum facem la atletism." Nu trebuie trecute sub tăcere manifestările antisemite, dar în acelaşi timp el observă că "mitologizarea" unui antisemitism românesc visceral este dăunătoare.
Importanţa lucrării este însă mult mai mare, pentru că furnizează noi perspective nu numai în ceea ce priveşte modul în care noi, românii, l-am privit pe Celălalt, în speţă evreul, ci şi pentru că pune în lumină aspecte inseparabile ale proceselor simultane ce au loc în construirea alterităţii şi a identităţii.

Un demers exemplar de istorie culturală

În cea mai recentă carte publicată - Narcoticele în cultura română. Istorie, religie şi literatură (Editura Polirom, 2010) - Andrei Oişteanu urmăreşte mai întîi utilizarea plantelor cu proprietăţi narcotice şi halucinogene în practicile magico-religioase ale românilor. Mergînd pe urma unor studii aparţinînd lui Simion Florea Marian şi Mircea Eliade, referitoare la credinţele şi legendele despre mătrăgună, precum şi la utilizarea terapeutică a acesteia, autorul extinde lista plantelor psihotrope folosite în spaţiul românesc. Astfel, medicina populară românească folosea măselariţa (un analgezic puternic); fumigaţiile cu seminţe de cînepă (canabis), atestate în practicile extatice ale sciţilor şi tracilor, se regăsesc şi în arsenalul terapeutic ţărănesc pentru combaterea durerilor de cap sau de dinţi sau în scop magico-ritual (seminţele de cînepă se puneau în hrana rituală destinată pomenirii morţilor); sucul de mac (opiul, "afionul", "teriaca") este prezent în trusele vracilor, spiţerilor şi doctorilor din perioada fanariotă.
Investigaţia asupra utilizărilor narcoticelor în cultura tradiţională este urmată, după formula deja consacrată, de studierea acestor practici în rîndul elitelor intelectuale, a scriitorilor şi artiştilor români. Asistăm la un alt fel de istorie literară, pătrundem într-o zonă secretă, ocultată de biografi şi de istoriile literare clasice. Ni se prezintă cazuri de scriitori dependenţi de opiu, morfină, eter, cocaină, haşiş sau de "droguri uşoare", excitante: ceai, cafea, tutun, alcool. Detaliile biografice sînt completate de investigarea prezenţei în textele literare a unor personaje care experimentează stări narcotice şi opiomane, au adicţii legate de utilizarea stupefiantelor.
Această lucrare este un demers exemplar de istorie culturală, care unifică şi pune în relaţie informaţii istorice, antropologice, literare, artistice. Prin dinamismul şi caracterul exhaustiv este o întreprindere deocamdată unică în spaţiul istoriografiei româneşti.
Ca şi în celelalte scrieri ale sale, Andrei Oişteanu abordează tema fără complexe, nu este constrîns de chingile şi prejudecăţile specialistului îngust. În toate cărţile sale el refuză închiderea într-o disciplină, adoptă cu o mare uşurinţă perspective interdisciplinare: mitologia, istoria religiilor, antropologia culturală, folcloristica, istoria literară, istoria artei, lingvistica, arheologia, medicina etc.
Este remarcabilă exhaustivitatea cercetărilor sale - Oişteanu fiind tipul de cercetător care epuizează subiectul, aproape că nu mai ai ce scrie după el. Se înscrie în rîndul enciclopediştilor precum B.P. Hasdeu, Lazăr Şăineanu, Petru Caraman, avînd profilul unui tip de cărturar pe cale de dispariţie la noi.
 Cercetătorii de azi în domeniul umanioarelor, preocupaţi de granturi, proiecte şi de construirea punctajului pentru promovări, au cam uitat drumul spre bibliotecă. Andrei Oişteanu şi-a păstrat luxul de a-şi cultiva extraordinara sa curiozitate şi, într-o deplină libertate, cucereşte noi domenii, trece firesc dintr-o grădină într-alta. Din textele sale răzbate plăcerea de a descoperi, bucuria extraordinară de a restitui, deliciul detaliului. Apoi, ca ultimă politeţe faţă de cititor, expune mereu clar, evită ambiguităţile terminologice, imprecizia. Foarte important este şi faptul că scriitura lui Oişteanu încorporează o doză de naraţiune, astfel că textul rămîne captivant, în pofida abundenţei argumentaţiei.
Aflăm că pregăteşte un volum intitulat Sexualitate şi societate. Religie, istorie şi literatură. Ne putem aştepta, aşadar, la un nou regal.


Alexandru Ofrim este conf. univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Editura Humanitas, 2011.


fotografii de Rareş AVRAM şi Lucian MUNTEAN