Dictatura părului

Părul este un suport expresiv extraordinar de bogat. Îndeosebi pilozitatea capului marchează puternic aspectul fizic, este un element central al aparențelor corporale, modalitate de exprimare a identității, dar și a diferențierilor și a clasificărilor sociale, religioase, morale, estetice etc.

Antropologul francez Christian Bromberger, în cartea sa Trichologiques. Une anthropologie des cheveux et des poils (2010), face diferența între societăți tricofile (de la trichos – păr în greaca veche), cum ar fi populația ainu din nordul arhipelagului japonez, cei mai păroși oameni de pe planetă (bărbații ainu, atunci cînd se salută, își mîngîie reciproc bărbile) și societăți tricofobe, precum indienii din cele două Americi, unde bărbații au cea mai săracă pilozitate facială și corporală. Însă această predispoziție genetică nu este suficientă în interpretarea inepuizabilelor semnificații culturale ale sistemului pilozității umane. Cum se explică repulsia față de păr și îndîrjirea cu care populațiile mediteraneene și cele din Orientul Mijlociu caută să îndepărteze pilozitatea corporală? Mai mult decît în altă parte, în spațiul musulman se văd foarte bine codificările culturale și sociale ale părului. Aici, epilarea axilelor și a zonelor intime este o regulă strictă atît pentru femei, cît și pentru bărbați, acest păr impur nu trebuie lăsat să crească mai mult de 40 de zile (practica este strîns legată de concepțiile religioase despre igiena corporală). În islam observăm obligativitatea bărbii, emblema identitară a musulmanului practicant, în contrast cu interdicția dezvelirii podoabei capilare feminine.

Forme similare de aranjare a părului pot deține semnificații opuse sau, invers, tratamente diferite aplicate părului pot îndeplini aceeași funcție simbolică. De exemplu, craniul ras semnifică o trăire spirituală pentru călugării budiști sau pentru neofiți în diverse ceremonii inițiatice, dar este o formă de respingere a valorilor societății pentru skinheads sau, pur și simplu, poate fi o opțiune personală pentru disimularea calviției la bărbați (bald look). Tunsul scurt, „la zero“, poate fi o formă de pedeapsă, de infamare publică, în timp ce pentru soldați reprezintă uniformizare și disciplinare, o reducere a identității individuale în favoarea identității de grup. Lungimea părului și prezența bărbii pot să marcheze atît norma, cît și contestarea ei. Pletele și barba în dezordine pot fi un semn al ascezei monahale, dar se asociază și cu rebeliunea și lupta revoluționară (celebrii barbudos cubanos: Castro, Che Guevara). Obrazul bărbos al preotului ortodox are același rol ca și obrazul ras al preotului catolic. La Roma augustană, barba era un simbol al tinereții, dar în alte contexte ea este asociată cu bătrînețea și înțelepciunea. Așadar, nu putem identifica un limbaj universal al părului, după cum istoria atitudinilor față de păr și a reprezentărilor acestuia nu poate fi una liniară, a unei evoluții continue de la corpul păros la cel neted, ci una fluctuantă, marcată de instabilitate, de reveniri.

În Antichitatea clasică, barba era pentru greci un semn al virilității aristocrate și războinice, numai sclavii erau obligați să se radă, în timp ce, pentru romani, fața bine rasă era norma, doar sclavii erau bărboși (deși, în perioadele mai vechi, aristocrația romană purta plete și barbă). La vîrsta de 20 de ani, tăierea primei bărbi (depositio barbae) și îmbrăcarea togii virile marca trecerea la statutul de adult. După spusele lui Plinius cel Bătrîn, Scipio Africanul ar fi lansat moda bărbieritului zilnic, care s a menținut aproape 300 de ani, pînă la sfîrșitul secolului I d.Hr., cînd împăratul Hadrian și-a lăsat barbă pentru a ascunde un neg avut pe bărbie. Frizura normativă a unui cetățean roman era părul potrivit, nici lung, nici scurt, cu breton, cu aspectul său natural, după conformația feței. Bărbații cocheți care alegeau un alt look, cu părul mai lung, îndreptat sau încrețit cu ajutorul unui fier cald (calamistrum – instrument folosit de femei), erau considerați efeminați și homosexuali. Ovidiu, în Ars amandi, îi sfătuiește pe bărbați: „Nu fi cu părul pe creștet zbîr­lit și cu barba încîlcită, / Ci s-arate c-au fost tunse de om priceput“. Mai tîrziu, ­Seneca îi mustră aspru pe „tinereii cu barba și părul netezite, scoși ca din cutie“ sau pe cei care „își taie barba ori și-o aranjează pe porțiuni distincte, care își retează cu grijă mustața urmînd conturul buzelor ori chiar de tot, care își păstrează părul și îl lasă să crească în alte porțiuni ale feței“.

Grija pentru aparențele corpului viril trebuia să se rezume la părul scurt și la barba moderată, la minime intervenții asupra pilozității corporale. Ovidiu recomanda bărbaților: „Nu lăsa fire de păr să ți se vadă din nări“. Epilarea picioarelor sau a zonei intime erau practici dezaprobate care au atras sarcasmul poeților satirici. Juvenal considera că un adevărat roman nu trebuie să recurgă la asemenea practici: „Cum să prindă arma-n mînă și să lupte cavalerii, / Care-atîta știu, să-și smulgă, de pe pielea unsă, perii?“ De la Suetoniu aflăm că Iulius Caesar și Augustus își epilau gambele. Pentru îndepărarea părului erau folosite diverse metode: briciul, ceara sau pîrlirea cu coji de nuci încinse. Nu-i de mirare că și bărbații sufereau pentru acest ideal de frumusețe. Seneca, a cărui locuință era, se pare, pe Colina Palatină, chiar deasupra unei băi publice, se plîngea de sunetele care vin de acolo: gîfîitul musculoșilor în timp ce ridicau greutăți, plesnitul palmelor maseurilor. „Dincolo de aceștia, care măcar au voci normale, gîndește-te la cel ce se epilează, care adeseori își va face glasul subțire și strident.“

În Evul Mediu, părul a continuat să fie un simbol al puterii virile, al virtuților cavalerești. Legile vechi germanice pedepseau pe cel care atingea fără permisiune barba sau părul altcuiva. În Renaștere este valorizat iar canonul masculin al feței bine rase și al părului lung, ondulat cu fierul, pentru ca în secolul al XVI-lea să revină bărbile, cu diverse forme: late, ascuțite, bifurcate. La curtea lui Ludovic al XIV-lea, moda purtării perucilor și a machierii feței bărbaților nu mai făcea casă bună cu pilozitatea facială. Dorind să occidentalizeze Rusia, țarul Petru cel Mare declară război bărbilor (1704), neezitînd să taie cu mîna lui bărbile marilor boieri. Dominația masculină și caracterul autoritar, patriarhal al secolului al XIX-lea și începutul celui următor s-au exprimat și prin preferința pentru pilozitatea facială. Clasa politică arborează fețe leonine, bărbi, mustăți și favoriți. În anii interbelici și mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial, pilozitatea facială este în regres pretutindeni. Fața rasă, juvenilă a bărbatului devine norma, contestată apoi de generația hippie din anii ’60, care alege părul lung și barba. În țările comuniste, inclusiv România, bărboșii și pletoșii erau prigoniți, vînați pe stradă de Miliție și tunși cu forța, deși în afișele de propagandă se zăreau chipurile bărboase ale lui Marx, Engels și Lenin.

Acest joc al opozițiilor între păros și neted este departe de a lua sfîrșit. Dimpotrivă, aparențele date de intervențiile asupra pilozității masculine cunosc noi forme de etalare, uneori paradoxale. În Anglia, la începutul anilor ’90, se naște moda smoothing, printre adepții naturismului: epilarea totală a corpului masculin, cu excepția părului capilar. Treptat, au apus vremurile în care bărbații cu intenții seducătoare își lăsau cămașa descheiată la cîțiva nasturi pentru a li se vedea bogatul păr de pe piept. Bărbații de azi declară război părului corporal. Voga acestor vremuri – the depilatory age –,
în care părul de pe corp și-a pierdut valoarea de simbol al virilității, i-a făcut pe mulți să se întrebe dacă nu cumva asistăm la o criză a identității masculine, la o ștergere sau uniformizare a distincțiilor pilozității masculine și feminine.

Astăzi, fiecare bărbat este liber să adopte după bunul plac un regim sau altul al pilozității, fără să mai fie pus la stîlpul infamiei și considerat efeminat. Figura emblematică a noului look masculin a devenit metrosexualul, bărbatul îngrijit, ras impecabil, mare consumator de produse pentru îngrijirea pielii și a părului, vizitator asiduu al saloanelor de cosmetică (pentru epilare corporală, manichiură). Noul trend e acum reprezentat de lumbersexuali (de la lumberjack – tăietor de lemne, din SUA), bărbați tineri, care cultivă aparențele virilității extreme: barba impozantă, viguroasă, foarte bine întreținută și cu tăietura perfectă, asociată unei frizuri ireproșabile. Îi vedem astăzi în două versiuni: fie ca niște stilați țapinari urbani îmbrăcați în blugi și cămăși groase, în carouri, fie subtili dandy cu aer sauvage, în sacou asortat, cu cravată și cămașa bine călcată. Nimic din ce pare natural nu a scăpat însă de filtrul vreunui artificiu. Mai mult decît oricînd, actuala sofisticare a aparențelor presupune efort constant. Este nevoie de un întreg arsenal de îngrijire corporală pentru a obține efectul zilei: sălbăticia stilizată. 

Alexandru Ofrim este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti, unde predă cursuri de istorie culturală. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Humanitas, 2011.

Foto: M. Chivu