Hărţi de hîrtie, de nisip, de zăpadă
Printre lecturile mele preferate din copilărie se numărau nu doar romanele lui Jules Verne și cărțile de călătorie, ci și consultarea intensivă, pasionată a hărților din atlasul geografic. Era un prilej de a visa cu ochii deschiși, într-un fel de exerciții ale imaginației. Nu îmi aduc aminte cînd și cum am învățat să citesc hărți, adică să descifrez complexul vocabular cartografic: culori, linii, semne convenționale, nume de locuri, toate aranjate într-o secvență nonlineară, diferită de lectura unui text. Fără îndoială că familiarizarea cu hărțile din atlase, cu mapamondurile și machetele didactice ale globului pămîntesc mi-a dat sentimentul că dețin un fel de cunoaștere a lumii, și că pot să mă regăsesc pe mine însumi în ea. Era reconfortant să mă asigur că pot identifica locul în care mă aflu, găsind un punct anumit de pe hartă. De fapt, noi am învățat să percepem lumea ca pe o hartă, o ordonăm mental în funcție de proiecțiile ei cartografice. De la Mercator încoace, matematizarea spațiului geografic ne-a indus obișnuința de a reprezenta Pămîntul ca o suprafață plană, împărțită în rețeaua de carouri a latitudinilor și a longitudinilor.
Dincolo de continua îmbunătățire a preciziei hărților, cartografia are o lungă și interesantă istorie, care nu trebuie văzută doar ca un simplu progres științific și practic. Limbajul grafic al hărților nu este niciodată neutru, el exprimă întotdeauna viziunea despre lume a celor care le-au creat și le-au folosit. Harta este un document istoric, o mărturie iconografică, un loc de manifestare a reprezentărilor mitico-simbolice, a celor religioase și ideologice, o formă a imaginarului, dar și concretizarea grafică a unor complexe activități cognitive. Istoria hărții nu începe în Antichitatea babiloniană sau cea greco-romană, ci mult mai devreme, înainte de apariția scrisului, în preistorie. Arheologii au descoperit numeroase urme ale unor activități cartografice în sudul Europei și nordul Africii. Cea mai cunoscută este gravura rupestră de la Bedolina, Italia, datată la începutul epocii bronzului (1400 î.Hr.), unde se pot vedea așezări, case, drumuri, cîmpuri cultivate, valea unui rîu, siluete de oameni și de animale. Reprezentarea are caracteristicile unei hărți: rotația, reducerea la scară, descrierea abstractă a unui teritoriu.
Cercetările de teren ale antropologilor au arătat că abilitatea de a întocmi hărți este universal atestată. Nu doar europenii au fost capabili să producă hărți, această capacitate cognitivă este prezentă la oamenii de pretutindeni și din toate timpurile. Însă definiția noastră a hărții ca produs cartografic standardizat și convențional nu se aplică în cazul altor contexte istorice și culturale, unde hărțile nu aveau aceeași formă și nici semnificațiile din zilele noastre. În societățile arhaice, oamenii întocmeau hărți pentru a se orienta nu numai în spațiul geografic, ci și în dimensiunile cosmologice sau în lumea de dincolo. Mitul este un element ordonator al lumii, la fel ca și harta. Claude Lévi-Strauss amintește exemple de geografie mitică la indienii din America de Nord, interpretarea topografică a teritoriului tribal în funcție de peregrinările eroului civilizator. Cunoașterea spațială poate fi stocată nu numai pe suporturi materiale (ceramică, scoarța de copac, piele etc.), ci și în manifestări orale. În Africa, harta lua forma povestirii sau a recitării unor formule mnemotehnice, conținînd itinerarii, succesiunea locurilor și precizarea distanțelor dintre ele. În vechiul sat românesc exista obiceiul bătăii rituale la semnele de hotar: copiii erau puși să înconjoare moșia satului și bătuți bine la locurile unde se aflau reperele care o delimitau, cu scopul de a le ține minte toată viața (ritul este atestat și în Anglia medievală).
Efemere & complexe
Antropologul francez Bruno Latour, adversar al teoriilor „Marelui Partaj“ (care stabilesc dihotomiile „primitiv“/„civilizat“, oralitate/scriere), invocă drept argument întîmplarea relatată de către exploratorul La Pérouse. În anul 1787, după ce debarcă în insula Sahalin, încearcă să afle de la localnici dacă este o insulă sau o peninsulă. Spre marea lui surpriză, un bătrîn desenează o hartă pe nisipul plajei, cu toate detaliile cerute. Mai mult, un tînăr care a văzut că valurile vor șterge harta bătrînului a luat carnetul de note și penița lui La Pérouse și a desenat din nou harta. Localnicii erau capabili să gîndească în termenii unei hărți, să conceptualizeze relațiile spațiale și să ofere informații topografice foarte precise.
Descrierea indigenilor care desenează hărți pe nisip este recurentă în jurnalele exploratorilor și ale călătorilor europeni. Cînd europenii aveau nevoie de indicațiile geografice ale băștinașilor, aceștia considerau că o schiță pe sol este mai de ajutor decît ghidarea verbală. Ei trasează linii și cercuri, localizează triburi și sate, forme de relief, cursuri de apă, conturul țărmului sau dispunerea insulelor, totul pe o arie foarte întinsă. Schițarea hărții avea loc într-un context dialogic, fiind însoțită de povestirea și gesturile celui care o desena. Uneori, exploratorii au copiat pe hîrtie aceste efemere hărți de nisip, însă imensa majoritate nu a supraviețuit contextului imediat al producerii lor.
Asemenea hărți efemere erau desenate pe zăpadă de către eschimoși sau de populații din zonele arctice (yakuți, samoyezi, ciukci). Eschimoșii inuit erau recunoscuți pentru aptitudinile lor de a desena în zăpadă hărți de o remarcabilă acuratețe. Un exemplu cunoscut este harta desenată pentru exploratorul Rasmussen de către inuitul Pukerluk, în anul 1922, cu detalii foarte precise ale liniei țărmului în golful Hudson.
În cazul eschimoșilor, lipsa reperelor într-un teren nediferențiat, vastele întinderi arctice, stilul de viață nomad au stimulat dezvoltarea unui excepțional simț de orientare și a capacităților de a reda spațiul în forme grafice. De fapt, experiența cartografică este mult mai frecventă în societățile nomade, de vînători-culegători, decît în cele de agricultori sedentari. Lumea rurală europeană a fost una imobilă, țăranului nu îi plăcea să călătorească, avea un orizont spațial redus. În perioada interbelică, cercetările Școlii monografice (la Drăguș, în Țara Oltului) semnalează faptul că preocupările pentru cunoașterea stelelor erau aproape inexistente la plugari, dar foarte prezente la păstorii transhumanți, care se orientau după constelații în lungile lor deplasări sezoniere.
Pretutindeni, găsirea drumului este o nevoie esențială. Navigația pe mare presupune un tip special de competență spațială și de cunoaștere geografică. Micronezienii și polinezienii din Pacific plecau în lungi călătorii maritime, deplasîndu-se cu pirogile lor sute de kilometri și ajungînd cu precizie la destinație, fără hărți, busolă și compas. Ei reușeau să mențină cursul datorită unei sofisticate cartografii mentale, orientîndu-se după stele, direcția vîntului, forma valurilor și a norilor, zborul păsărilor, putînd detecta apropierea unei insule înainte ca aceasta să intre în raza lor vizuală. Băștinașii din insulele Marshall aveau hărți făcute din bețișoare și scoici care indicau insulele și distanțele între ele. Aceste hărți erau dispozitive mnemonice, fiind consultate înainte, fără să fie luate în călătorie. Din relatările exploratorilor rezultă faptul că navigatorii indigeni erau capabili să deseneze hărți complexe, pe nisip, indicînd nu numai poziția insulelor, ci și configurațiile stelare. Este și cazul lui Tupia, marele preot din insula Tahiti, care desenează o hartă la cererea căpitanului Cook, în anul 1769. Tahitienii cunoșteau localizarea insulelor răspîndite pe o suprafață de 4000 km2. Îmbarcat pe Endeavour, Tupia pilotează nava pînă în Noua Zeelandă. Atunci cînd era întrebat în ce direcție se află Tahiti, el o indica fără șovăire, uluind ofițerii care verificau răspunsul cu harta și compasul.
Antropologii au încercat să înțeleagă aceste sofisticate operațiuni mentale de navigație fără ajutorul hărții. Antropologul american Thomas Gladwin, în cartea sa East is a Big Bird (1970), propune următoarea schemă explicativă: navigatorii își imaginează că piroga este staționară în centrul unui cerc delimitat de linia orizontului; insulele sînt cele care se mișcă; stelele care apar la orizont sînt cele care indică locul de sosire; pentru a măsura distanța parcursă, ei se folosesc de reperul unei insule din afara traiectoriei ambarcațiunii, observînd configurația stelelor din acest punct. În felul acesta, ei realizează un fel de triangulație cartografică pentru a ajunge cu bine la destinație.
Tot despre orientare, dar cu ajutorul unei hărți paradoxale, vorbește și Lewis Carroll. În poemul Vînătoarea snarkului apare o hartă a mării care poate fi înțeleasă imediat de toți cei aflați pe corabie. Spre deosebire de alte hărți pline de „semne căznite și vane“, aceasta nu oferă nici un reper grafic, dar echipajul e încredințat că Bellman, căpitanul lor, poate „totul să vadă“ cu „harta lui absolută, fără capăt și coadă“. Această hartă totală este… complet albă.
Alexandru Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Humanitas, 2011.
