Plagiatorii mei
(articol apărut în Dilema veche nr. 190 / 2007)
Deşi n-am scris prea mult, am fost copios plagiat. Nici nu îmi imaginam că textele mele se vor bucura de atîta atenţie încît să fie pur şi simplu adoptate, ca să nu zic răpite, de cei care, se pare, le-au găsit irezistibile. Mi s-a făcut onoarea de a fi plagiat în fel şi chip. Să încep mica mea poveste cu întîmplările din vara aceasta. Eram în Gara de Nord, plecam din Bucureşti şi, fiind în pană de lectură de tren, mi-am cumpărat la întîmplare cîteva ziare şi reviste. Printre acestea şi Lumea misterelor (nr. 7 din 24 iulie), publicaţie pe care nu o mai citisem niciodată. Alături de articole despre angeloterapie, blestemul bunicii, spiriduşi, strigoi etc., am surpriza să găsesc un articol semnat de Liliana Alexandru (jurnalistă ce figurează în caseta redacţională), intitulat "Pitar Moş, o stradă plină de istorie". Am recunoscut imediat că era vorba de un pasaj consistent din cartea mea apărută în primăvara aceasta la Editura Humanitas, Străzi vechi din Bucureştiul de azi. Această carte a ispitit nu doar jurnalişti, în felul lor disperaţi şi în pană de inspiraţie, nevoiţi să umple cu ceva paginile, ci şi personaje care se bucură de o anume trecere şi notorietate.
Cîteva zile mai tîrziu, în Jurnalul naţional din 29 iulie, dau peste un titlu atrăgător: "Povestiri spuse de străzile oraşului", autor fiind oarecum cunoscuta actriţă Rodica Mandache. Citesc cu interes şi, cu enormă dezamăgire, îmi dau seama că este vorba despre un colaj ce relua, cu modificări minimale, pasaje din cartea mea, dedicate străzilor Batiştei, Mîntuleasa, Pitar Moş, Lipscani.
Seria surprizelor legate de cartea mea despre străzile Bucureştiului nu se rezumă doar la atît. Tot în luna iulie aflu cu stupoare că texte semnate de mine apar de zor în Tricolorul şi România Mare. Din nou despre strada Batiştei, Sf. Elefterie, cartierul Balta Albă. În acest caz nu e vorba de plagiat, dar tot furt intelectual se cheamă din moment ce, fără acordul meu, îmi apare numele sub fragmente extrase din cartea mea (fără a se indica sursa), cu titluri date aiurea de redacţiile respective. Habar nu aveam că sînt colaborator al publicaţiilor Tribunului. Chiar mă gîndeam să-i dau o întîlnire la... tribunal.
Acum ce să mai zic? Le-o fi plăcut şi lor cartea mea. Au mîncat şi ei o feliuţă de pîine din munca altuia...
Ceva firimituri din ce-am mai scris şi eu apar te miri unde. Un amic îmi semnala că în Jurnalul online al Muzeului ASTRA din Sibiu (nr. 10, iulie 2007) apare articolul "Incursiuni în lumea lecturii", de Daniela Muntean, care, cu nonşalanţă de copist medieval, îmi reia, cu croşete, dosarul intitulat "Viciul lecturii" pe care l-am publicat în Dilemateca nr. 8 din 2007.
Internetul ăsta e mare lucru! A uşurat enorm munca fizică a plagiatorilor, că de cea intelectuală nu prea este cazul să vorbim. Dai copy, apoi paste, şi articolul e gata. Nu îţi rămîne decît să te semnezi cu satisfacţia încercată de orice autor, avînd impresia că l-ai scris chiar tu.
Să vă mai povestesc o întîmplare petrecută acum cîţiva ani. Într-unul din obişnuitele mele ronduri pe la librăria "Noi" de la Dalles, trecînd printre rafturi, ceva m-a îndemnat să răsfoiesc o revistă despre care n-aş fi putut spune că îmi stîrnea în mod deosebit interesul. Era nr. 3-4 din Origini. Caiete Silvane, care apare la Zalău. Revista avea un număr consistent de pagini şi un prestigios consiliu consultativ din ţară şi din străinătate. Mă uit la sumar şi un titlu mi se pare foarte cunoscut: "Mentalităţi şi atitudini religioase ale saşilor faţă de preoţii români transilvăneni". Era chiar titlul unei comunicări pe care o ţinusem la un colocviu UNESCO, la Timişoara, şi care fusese publicată de organizatori pe Internet. Deschid revista şi dau să citesc: cuvînt cu cuvînt, pasaj după pasaj, articolul relua absolut identic textul comunicării mele. Cel care semna nu a intervenit cu nimic, nu a adăugat de la el nici măcar o virgulă. Pe lîngă surpriza de a mă găsi plagiat, am fost de-a dreptul şocat de faptul că acel tînăr doctorand nu a fost în stare să adauge şi el o informaţie, să găsească şi el un exemplu. Aproape că m-a impresionat mai mult această insuficienţă absolută demonstrată de preluarea mecanică a textului meu. Din replica redacţiei, care se scuza de "neruşinatul plagiat", aflu că articolul meu făcuse deja carieră în calitate de capitol din teza de licenţă a colaboratorului prins abia acum cu mîţa-n sac. Nu mai amintesc numele nefericitului plagiator, am mai relatat la vremea respectivă povestea şi ştiu că pentru o greşeală nu se aplică două pedepse.
Iată ce reparaţie mi-a propus redacţia revistei: "Pentru a depăşi pozitiv această neplăcută întîmplare, vă cerem permisiunea de a înlocui, printr-o bandă suprapusă, numele impostorului cu cel al adevăratului autor, în toate exemplarele pe care le mai avem în stoc. Deşi, poate, neobişnuită şi neuzitată, credem că această soluţie poate îndrepta prejudiciul adus deopotrivă dvs. cît şi nouă". Să fiu sincer, mie mi s-ar fi părut mai interesant să pună bandă albă pe articol şi să păstreze doar semnătura colaboratorului, pentru că la o pagină albă se reducea contribuţia acestuia.
Trebuie să spun că acest articol s-a mai întors la mine, tot nechemat, încă o dată. De data aceasta sub forma unui referat de absolvenţă a cursului meu de istoria mentalităţilor. O studentă de-a mea găsise acelaşi text pe Internet şi, fără să schimbe nimic, mi l-a predat foarte senină, cu numele ei scris boldat în colţul din dreapta al paginii. Am întrebat-o dacă ea este autoarea, mai ales că articolul meu avea un aparat critic cam stufos. Iniţial a susţinut că referatul este rezultatul muncii ei, apoi s-a predat în faţa evidenţelor. Nici vorbă să se simtă vinovată, ci doar ghinionistă. Ce mare neşansă: autorul articolului luat de pe Internet să fie tocmai profesorul ei!
Fiindcă tot veni vorba de studenţi, furtul intelectual este, din păcate, o practică larg răspîndită în rîndul lor, sub diverse forme. Semestrul trecut m-am văzut silit să pic la examen 20 de studenţi care îmi predaseră referate absolut identice, luate de pe aceeaşi pagină web. Nu ştiuseră unii de alţii şi s-au dat reciproc de gol.
Ca şi minciuna, plagiatul are picioare scurte.
Alexandru Ofrim este conf. univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Humanitas, 2011.
