...în aer liber

Mai întîi un exemplu din Roma antică:  Cicero  obişnuia  să  citească  în mijlocul  naturii.  El  mărturiseşte că, atunci cînd voia să citească în linişte, se retrăgea pînă la căderea serii în „pădurea deasă“: „În această singurătate se desfăşoară întregul meu dialog cu cărţile.“ Recunoaştem aici anticiparea unei mode romantice, lectura în natură, o practică de loisir dragă burgheziei, la începutul secolului al XIX-lea. Acelaşi Cicero, prin 60 î.Hr., a mers la vila prietenului său din Tusculum, bogatul om politic Lucullus, pentru a căuta în faimoasa lui bibliotecă o carte a lui Aristotel. Nu trebuie să cădem în anacronism: biblioteca privată era un simplu loc de depozitare a cărţilor, şi nu unul pentru lectură şi studiu. Cicero venise doar să împrumute cărţi, pentru a le citi apoi acasă, în tihna timpului său liber. Romanii aveau un ataşament profund faţă de viaţa la ţară. Orăşenii bogaţi şi-au construit vile, proprietăţi luxoase (villa rustica), unde plecau în vilegiatură, pentru a scăpa de populata metropolă. În bagajele lor se aflau mereu rulouri de papirus. Cum arăta ziua unui aristocrat educat, şi care erau practicile lui de lectură? Lui Pliniu cel Bătrîn, un sclav îi citea cu voce tare, în timpul mesei şi la baia de dinainte de culcare (trebuie spus că obiceiul unui sclav-lector de a-i citi stăpînului era o practică obişnuită la Roma). După o baie rece, la ora 15 i se citea o carte; în timpul masajul – altă carte. Pliniu cel Tînăr se retrăgea la vila sa de la  ţară,  singur,  fără  să  fie  deranjat  de  nimeni,  înconjurat  de  cărţile  sale:  „Aşa  îmi spun şi eu, ajuns la vila mea de la Laurentum, după ce citesc sau scriu ceva, sau îmi văd de sănătate, căci se ştie că spiritul este ajutat de corpul puternic. Acolo nu aud şi nu spun nimic de care să-mi pară rău. Nimeni nu vine să-mi spună despre altul vorbe urîte, nici eu nu dojenesc pe nimeni decît pe mine, cînd nu-mi place ce scriu; nu mă tulbură nici o dorinţă, nici o temere, nu mă nelinişteşte nici un zvon, vorbesc doar cu mine însumi şi cu cărţile mele. Ce viaţă curată şi sănătoasă!“ Pliniu cel Tînăr descrie o altă zi perfectă de vară, petrecută în vila sa de la moşia din Toscana. În timpul mesei, i se citeşte o carte; după-masă ascultă un actor, apoi se plimbă cu prietenii şi au loc discuţii. „Dacă am stat mult în pat sau la plimbare, numai după ce mi-am făcut somnul şi lectura mă urc nu în vehicul, ci pe cal, ca să merg mai repede, într-un timp mai scurt. Alteori vînez, dar nu fără a lua cu mine tăbliţele pentru ca, în cazul în care nu vînez nimic, să nu mă întorc cu mîinile goale.“ E vorba de tăbliţele de ceară pe care foloseau romanii la scurte însemnări.

De la papirus la livre de poche

În perioada de început a Evului Mediu, odată cu decăderea vieţii urbane, practicile laice de lectură diminuează semnficativ, în timp ce asistăm la instaurarea monopolului culturii ecleziastice. Multă vreme, cei care ştiau să scrie şi să citească erau doar clericii. Lectura din cărţile sfinte făcea parte din mo dul de viaţă al călugărilor, din datoria lor zilnică, indiferent dacă era zi de lucru sau de repaos. Începînd cu secolul al IV-lea, în Occident, ruloul de papirus este înlocuit definitiv de codice, forma cărţii pe care (încă) o cunoaştem azi. Noua formă a cărţii a antrenat o transformare profundă a practicilor de lectură.  Codicele  nu  era  dependent  de  constrîngerile papirusului, putînd fi confecţionat în  formate  şi  grosimi  diferite.  Formatul transportabil al cărţii a făcut ca ea să fie un obiect  personal,  o  carte  care  să  fie  citită oriunde. Noua materialitate a cărţii a dus la o nouă formă de lectură, activă, intensivă şi selectivă. Şi cea mai importantă consecinţă a generalizării codicelui a fost că a făcut posibilă larga răspîndire a lecturii silenţioase, solitare.

În 1501, tipograful  veneţian  Aldo  Manuzio tipăreşte primele cărţi de format mic (in octavo), cu litere aldine, ceea ce a făcut posibilă cartea uşor de mînuit, cu coperţi de carton, fără ferecături. Abia spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, cartea ajunge un bun accesibil, putîndu-se vorbi despre o adevărată „revoluţie a lecturii“, ba chiar de „furia de a citi“ care a cuprins mediile populare, îndeosebi femeile. Apare un număr impresionat de cărţi de mare tiraj şi de mic format (romane de aventuri, de dragoste). Toate aceste cărţulii de consum au primit numele de Livre de  poche, cărţi  care  încap  în  buzunar,  sau Penguin Books, Pocket Books.

Documentele iconografice ale lecturii în aer liber se multiplică în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi în cel  următor,  devenind  o  adevărată  modă picturală. Pe timpul verii, cititorii caută umbra foişoarelor, a umbrelelor (pe ţărmul mării, ca în tabloul lui Monet, Sur la plage) şi malul răcoros al rîurilor, întinşi în iarba pajiştilor. În multe picturi se întrevăd personaje citind în oaze de verdeaţă, în grădina unui castel sau a unui conac. Bătrînele şi bătrînii citeau pe şezlonguri, privilegiu al vîrstei şi al statutului. În Franţa, lectura în aer liber a cărţilor licenţioase făcea parte din „les fêtes galantes“, în timp ce, în Anglia, lectura devine o practică domestică, gentlemenii ieşind la iarbă verde, cu familia, pentru a citi. În Occident, obiceiul de a citi în natură era mai răspîndit în rîndul bărbaţilor. Ei preferau să citească ziarul, în picioare sau chiar din mers. Interesant este faptul că lectura în pat se generalizează începînd cu 1750 şi pare să fie un obicei feminin, fapt sugerat de abundenţa  reprezentărilor  picturale  cu această temă.

„Inventarea plajei“

Un loc privilegiat al lecturii în aer liber este plaja. De cînd citesc oamenii pe plajă? Istoricul francez, Alain Corbin, specializat în imaginarul social, într-o carte celebră – La Miasme et la Jonquille. L’Occident et le désir du rivage 1750-1830 (1988) – arată cum s-a schimbat  percepţia  asupra  mării  şi a peisajului marin. După ce, timp de secole, marea stîrnea spaimă şi era considerată respingătoare şi periculoasă, treptat are loc o mutaţie a privirii, peisajul marin fiind resimţit ca agreabil, odihnitor şi sănătos. Începe marea dorinţă colectivă de ţărm a europenilor. Pînă în secolul al XVIII-lea dominase concepţia medicală potrivit căreia marea ar fi dăunătoare sănătăţii din cauza putreziciunilor ce zac în ea, dar apoi îşi face apariţia un nou discurs, care laudă virtuţile terapeutice ale apei şi ale aerului de mare. Are loc „inventarea plajei“, se înfiinţează primele staţiuni maritime  în  Franţa  şi  în  Anglia.  Primul tren  de  plăcere  (1840)  a  redus,  în  Franţa, durata călătoriei, transportînd un flux din ce în ce mai mare de vilegiaturişti. La  începutul  secolului  al  XX-lea,  practicile loisir-ului popular în Occident s-au diversificat, ca urmare a creşterii nivelului de trai şi a diminuării timpului de muncă. Totodată, a crescut numărul romanelor care apăreau sub formă de foileton şi s-au multiplicat teatrele, ca alternativă de loisir la bistroul muncitoresc. În ceea ce priveşte vacanţele, ele erau rezervate elevilor şi claselor privilegiate. Datorită concepţiilor igieniste care exaltau virtuţile aerului curat, menit să vindece tuberculoza, doar copiii şi tinerii beneficiau de colonii de vacanţă. Din motive propagandistice, organizaţiile fasciste gen Dopolavoro, în Italia, au pus la punct o structură etatistă care le permitea şi muncitorilor să aibă acces la vacanţe. Popularizarea sejurului la mare s-a produs după Primul Război Mondial, cînd majoritatea statelor (în 1936, în Franţa) au instituit concediile plătite. Peste tot în lume, vacanţa estivală s-a impus ca un intermezzo necesar în viaţa cotidiană, departe de agitaţia urbană. În fiecare an, mii de turişti se îndreaptă spre litoral. Românii au luat plajele cu asalt, după anii ’50-’60 ai regimului comunist, deşi moda vilegiaturii estivale se conturează de pe la 1900 şi mai ales în perioada interbelică (în pitorescul Balcic). Astăzi, pe foarte multe cearşafuri întinse pe nisip se pot vedea cărţi. Pe plajă au apărut standuri de cărţi sau chiar biblioteci ambulante.

Totuşi, nu toată lumea poate citi în aer liber, pe plajă, pe o bancă în parc sau la o cafenea. Pentru unii, plăcerea lecturii depinde şi de confortul fizic, necesită o mise en place, care să facă posibilă senzaţia că volumul ţinut în mînă este o prelungire a corpului. Există şi alte argumente care exclud lectura în aer liber. Cel mai convingător aparţine  scriitoarei  Marguerite  Duras.  Într-un interviu din 1980, spunea că nu citeşte niciodată pe plajă sau în grădină, pentru că nu poate citi sub două lumini în acelaşi timp: cea a zilei şi cea a cărţii.

Alexandru Ofrim este conf. univ. dr. şi predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea  Bucureşti.  Cea  mai  recentă  carte publicată:  Străzi  vechi  din  Bucureştiul  de  azi, Humanitas, 2011.