Dublă măsură și ipocrizie victoriană
Un concept-cheie în istoria culturală și socială a relațiilor dintre bărbați și femei este cel de „dublu standard al moralei sexuale”, introdus de istoricul englez Keith Thomas. Într-un studiu din 1959, el constată că în societatea occidentală de la finalul secolului al XVIII-lea s-a consolidat vechea evaluare morală potrivit căreia anumite comportamente sînt acceptabile pentru bărbați și inacceptabile pentru femei. Toate societățile patriarhale, civilizațiile Antichității precum și marile religii consideră castitatea femeilor o virtute. Fetele trebuie să își păstreze virginitatea, în timp ce bărbații sînt liberi să experimenteze plăceri carnale înainte de căsătorie. Apoi, în privința infidelității conjugale, derapajul masculin este considerat mai puțin blamabil și privit cu indulgență, însă același comportament este sever pedepsit în cazul femeilor.
Acest dublu standard a fost interpretat ca un mecanism creat de bărbați pentru a deține controlul asupra sexualității feminine. Bărbații din toate timpurile ar fi resimțit o adevărată panică în fața oricăror manifestări ale autonomiei feminine, libertatea sexuală a femeilor fiind văzută ca o amenințare directă pentru dominația masculină.
În secolele XVIII-XIX, odată cu prima revoluție industrială, urbanizarea și ascensiunea clasei de mijloc, apar noi spaime ale bărbaților față de corpul feminin. Începe o perioadă în care – spune Michel Foucault – discursul despre sexualitate poate fi regăsit peste tot: în medicină, legislație, religie, literatură. Mai mult, în epoca victoriană, „tehnicile de putere” recurg la mecanisme de supraveghere represivă și de control asupra corpului, cu precădere asupra corpului feminin.
În rîndul păturilor de mijloc și de sus ale societății, vechiul stereotip al femeii caste, pure și respectabile îmbracă noi forme, contribuind la revigorarea dublului standard al moralei sexuale. Erei victoriene îi aparține idealul burghez al femeii angelice, devotate și ascetice. Femeile erau educate să se consacre îndatoririlor de soții și de mame, să fie capabile să iubească, dar fără să simtă dorințe sexuale. Închiderea femeilor în sfera domestică și totala dependență față de soț viza și o desexualizare a consoartelor. Ca reacție la moravurile libertine ale vechii aristocrații apare modelul femeii „prude” (femme prude, prude woman): virtuoase, austere, reținute și pudice în tot ceea ce privește corpul și sexualitatea. Timp de secole, Biserica le-a spus soțiilor că patul conjugal nu este un loc al pasiunii și al plăcerii, că finalitatea actului sexual este doar procrearea. Activitatea sexuală independentă de scopurile ei reproductive, erotismul conjugal, voluptatea, pasiunea, obținerea plăcerii erau condamnate ca practici ilegitime, păcate de moarte. În secolul al XIX-lea, odată cu medicalizarea sexualității, preotului confesor i se substituie o nouă figură, cea a medicului igienist care încearcă să preia controlul asupra sexualității feminine. Acum, femeile care admit că obțin plăcere fizică din intimitatea sexuală nu mai sînt considerate păcătoase, ci bolnave, suferind de patologii devastatoare descrise de medicii epocii, precum isteria sau nimfomania („furia uterină”). În Anglia victoriană, între 1850-1870 au fost practicate pe scară largă operații de clitoridectomie, ca modalitate de vindecare a bolilor nervoase, a epilepsiei sau ca tratament împotriva sterilității feminine.
Unele cărți cu sfaturi medicale destinate tinerilor căsătoriți difuzau concepția că plăcerea femeii nu este necesară pentru procreare. De o mare circulație s-a bucurat ideea că femeia nu putea rămîne însărcinată dacă avea orgasm în același timp cu soțul ei. Plăcerea sexuală era considerată firească la bărbat, dar patologică la femei. Femeile căsătorite erau menținute în ignoranță nu numai în ceea ce privește diversele practici ale sexualității, ci și în ceea ce privește cauza bolilor venerice. Dacă bărbații se îmbolnăveau în urma frecventării prostituatelor, soțiile lor nu aveau cum să își dea seama de originea acestor suferințe, considerîndu-le ca făcînd parte din natura lucrurilor, fără a bănui relații extraconjugale.
Controlul social al corpului și al sexualității se manifestă și în noul regim al discursului public. Limbajul a cunoscut transformări rapide: era interzis să vorbești despre corp și sexualitate într-un mod prea direct. Nu se mai spunea „femeie gravidă”, ci „femeie aflată într-o condiție specială”. Mamele își admonestau imediat fiicele dacă foloseau termenul miscarriage of justice („eroare judiciară”), deoarece miscarriage însemna și „avort spontan”. Nu era permis să rostești în prezența femeilor cuvinte care evocă părți ale corpului: „picior”, „sîn” etc. Era considerat nepotrivit ca unei fete să i se servească un „picior de pui”. Pînă și picioarele pianelor erau îmbrăcate cu fuste de către doamnele pudibonde! Se pare că femeile își jucau destul de bine rolul în acest ipocrit balet social regizat de bărbați. Medicul Thomas Bowdler a devenit celebru prin punerea în circulație a unor ediții din Shakespeare și chiar din Biblie din care au fost eliminate sau modificate orice referințe sau subînțelesuri sexuale, considerate indecente și ofensatoare pentru sensibilitatea feminină. Numele său a generat un cuvînt care desemnează această epurare: to bowdlerize, devenit sinonim cu „a cenzura”.
Nu doar cuvintele erau supuse controlului, ci și atingerile. La doctor, pentru a evita contactul fizic, doamnele mergeau cu o păpușă pentru a indica locurile unde aveau dureri. Vechile dansuri precum gavota sau menuetul, care implicau apropierea trupurilor, devin scandaloase. Aceste moravuri ipocrite au fost imitate și la noi, fiind ironizate de Mihail Kogălniceanu pe la 1841: „pruda, prude, este un cuvînt franţuzesc, care româneşte n-are nume, dar însemnează o femeie a căreia numai urechile, rareori şi ochii, îi sînt curate, care sufere tot, numai să nu-i zici pe nume, care, cînd vede Passé-minuit la teatru, sau se trage în fundul lojiei, sau îşi astupă urechile şi fuge cît poate, strigînd: «Ah, ma chère! quelle pièce de cabaret!» Şi, cînd merge acasă, ştiţi ce face sfînta, curata, îmbunătăţita prudă? Scrie amorezatului ei, sau amorezaţilor ei, pentru că de multe ori se întîmplă că pruda are mai mulţi amorezaţi, să vie să beie ceai cu dînsa; şi pînă cînd amorezatul sau amorezaţii vin, citeşte: Les amours du chevalier de Faublas şi Les liaisons dangereuses”.
Modelul femeii angelice, asexuate și supuse soțului a fost promovat de un faimos poem al epocii, Îngerul din casă al lui Coventry Patmore (1854). În același timp, autorul era unul dintre cei mai mari colecționari de cărți pornografice din Anglia. Vălul de respectabilitate victoriană ascundea apetitul pentru pornografie și sexualitatea extraconjugală. Istoricul francez Alain Corbin, în lucrarea Les filles de noce (1978), a studiat noile forme ale prostituției în secolul al XIX-lea. El a sesizat o creștere semnificativă a frecventării prostituatelor de către bărbații din clasele de mijloc.
Dacă în acea perioadă femeilor din lumea bună li se cerea să își păstreze castitatea premaritală și să rămînă cît mai neexperimentate după căsătorie, atunci trebuia găsită o soluție care să asigure împlinirea dorințelor și fantasmelor bărbaților. Idealul femeii angelice și pure coexista cu fascinația pentru opusul ei: prostituata, considerată hipersexualizată și dominată de „instincte sexuale joase”. Discursul moral din La Belle Époque susținea că, pentru a păstra puritatea femeilor respectabile, incontrolabilele pulsiuni sexuale masculine trebuie canalizate spre femeile „decăzute”. Așadar, femeile puteau fi ori îngeri, ori demoni, în timp ce bărbații aveau posibilitatea de a glisa pe toată gama ipostazelor morale.
În anul 1864, Parlamentul englez a adoptat o primă formă a Legii Bolilor Contagioase, dată pentru protejarea sănătății populației în fața pericolului bolilor venerice. Acest program legislativ poate fi considerat o ilustrare directă a dublei măsuri victoriene. Cel mai vocal purtător de cuvînt al campaniei pentru aplicarea acestor legi a fost ginecologul William Acton, un mare „expert” în sexualitatea feminină. Medicul Acton făcea operații de clitoridectomie și susținea, cu argumente pseudo-medicale, că femeile au o mai mare predispoziție naturală pentru bolile venerice. Puterea politică s-a folosit de cunoașterea medicală a epocii pentru a legitima „științific” aceste inițiative legislative. Mai mult, legea a fost adoptată de către Parlament în unanimitate, fără prea mare dezbatere și la o oră tîrzie din noapte, cînd cei mai mulți dintre deputați moțăiau, după cum consemnează cercetătoarea Paula Bartley (The changing role of women, 1815-1914,1996). Măsurile luate au ignorat rolul bărbaților în răspîndirea infecțiilor. Ei nu au fost supuși controlului medical, pentru că s-a considerat că acest act le-ar fi afectat stima de sine și că i-ar fi demoralizat pe militari, cei mai numeroși clienți ai prostituatelor. Legea fusese inițiată pornind tocmai de la îngrijorarea provocată de frecvența sifilisului în rîndul militarilor. Cu toate acestea a fost invocată ineficiența medicală a acestui control în cazul bărbaților. Menajarea orgoliului masculin submina chiar scopul declarat al legii, cel de a aplatiza curba infectărilor cu boli venerice la militari și la populația civilă.
Legea a pus în mișcare aparatul polițienesc, judiciar și medical numai împotriva femeilor: orice femeie singură aflată pe stradă putea fi arestată de polițiști sau de agenți sub acoperire dacă aveau suspiciuni că aceasta se încadra în categoria vagă de common prostitute. Astfel, înzestrați cu puteri discreționare, polițiștii aveau sarcina să identifice vizual prostituatele, ca și cum imoralitatea ar fi fost vizibilă pe corpul femeilor. Arestarea avea loc în baza unor simple „suspiciuni”, ceea ce însemna că toate femeile considerate active sexual puteau fi ținte ale controlului reprezentanților statului. Multe femei cu origine socială modestă din suburbiile orașelor au căzut victime ale abuzurilor, fiind confundate cu „femeile ușoare”.
După reținere, femeia suspectă trebuia să își demonstreze nevinovăția și să îl convingă pe magistrat că nu este prostituată. Dacă nu reușea, trebuia să accepte un control ginecologic efectuat de către un medic bărbat. Refuzul ducea la condamnare cu închisoarea. Examinarea medicală era umilitoare, brutală și dureroasă, instrumentele obstretice ale epocii fiind rudimentare, iar lipsa dezinfectării ducea la îmbolnăvirea femeilor sănătoase. Femeile reținute, aflate în perioada menstruației, erau internate forțat la spital pînă cînd puteau fi examinate. Cele depistate cu boli venerice erau izolate timp de nouă luni în lock hospital, un fel de case de corecție pentru prostituate. Există numeroase mărturii că alături de femeile bolnave au fost internate și femei sănătoase.
Aplicarea acestor măsuri legislative a semănat o adevărată teroare, a dus la scene oribile, petrecute în stradă, la numeroase abuzuri împotriva femeilor, răpite și dispărute fără știința familiei. Precursoarele mișcării feministe britanice au denunțat acest dublu standard (consfințit politic, juridic și medical) ca pe o formă de ipocrizie masculină și de limitare a drepturilor civile feminine. Multe femei din clasele de mijloc s-au opus legilor sănătății, printre care și Josephine Butler, una dintre militantele de frunte ale mișcării pentru abrogarea lor. Butler considera măsurile autorităților nu numai ca pe o formă de violență simbolică împotriva femeilor, ci și ca pe una efectivă, denumind examinarea forțată „viol medical” (surgical rape).
Abolirea acestor legi sanitare în 1886 a fost o primă mare victorie a mișcării feministe incipiente.
Alexandru Ofrim este conferențiar univ. dr. și predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale, Editura Humanitas, 2019.
Foto: wikimedia commons
