Cine a inventat adolescenţa?
Sîntem obişnuiţi să credem că adolescenţa a existat dintotdeauna. Dacă ar fi să-i dăm crezare istoricului Philippe Ariès, nici copilăria n-a existat din toate timpurile, este o „invenţie“ a secolului al XVI-lea. În Evul Mediu, copilul era văzut ca un adult în miniatură. Copilăria dura foarte puţin, pînă ce micuţul dobîndea independenţa de mişcare şi de hrănire. După 6-7 ani era considerat adult şi tratat ca atare.
Istoricii şi antropologii care s-au ocupat cu studiul vîrstelor vieţii au constatat că, de la un timp la altul şi de la o cultură la alta, acestea sînt altfel definite, clasificate şi ierarhizate. Giovanni Levi şi Jean-Claude Schmittt, coordonatorii volumului Istoria tinerilor în Occident (trad. românească 2001) afirmă că adolescenţa reprezintă o „construcţie socială şi culturală“ proprie Occidentului. Potrivit acestei opinii, adolescenţa este în primul rînd un „produs cultural“ şi doar în subsidiar o etapă distinctă în procesul fiziologic al maturizării.
Antropologii au pus în discuţie teza universalităţii adolescenţei. Societăţile arhaice nu cunosc adolescenţa ca perioadă aparte a vieţii: trecerea are loc de la copilărie direct la vîrsta adultă, prin intermediul riturilor de iniţiere, ceremonii publice prin care băieţilor şi fetelor le era recunoscut statutul de adulţi. În controversata carte rezultată în urma cercetărilor efectuate de Margaret Mead în insula Samoa (1925), aceasta pretindea că fetele de acolo nu treceau prin criza adolescenţei precum „surorile“ lor occidentale (din cauza unei mai mari libertăţi sexuale şi a riturilor de iniţiere).
Termenul adolescenţă provine din latinescul adolescere, „a creşte“ – nu avem referinţă la o vîrstă anume. Adulescens erau denumiţi tinerii între 17-30 de ani. Societatea greacă antică a cunoscut şi ea elaborate rituri de iniţiere care marchează, simbolic, integrarea copiilor şi a tinerilor în rîndul bărbaţilor (iniţiere războinică, solidaritatea masculină etc.). Evul Mediu nu a recunoscut adolescenţa ca pe o clasă de vîrstă aparte.
În Renaştere, expansiunea burgheziei a însemnat, pe lîngă consecinţele economice, şi o treptată transformare a vieţii private, a relaţiilor între membrii familiei. Apare un nou tip de familie, în care există egalitarism între cei care o alcătuiesc (spre deosebire de relaţiile ierarhice, autoritare, de o anumită răceală, ce se manifestau în interiorul familiilor aristocratice). „Proto-adolescentul“ apare în mediile burgheze. Vom vedea că una din explicaţii ar fi faptul că, în mediile burgheze, copiii sînt trimişi la şcoală, unde sînt împreună în colegii şi licee, devin un grup omogen, în timp ce aristocraţii angajează preceptori, izolîndu-i pe tineri acasă, cu educatori particulari.
În secolul Luminilor, Rousseau sesizează apariţia acestei noi clase de vîrstă şi descrie, în Émile, manifestările „vîrstei ingrate“: adolescentul trece printr-o „revoluţie furtunoasă“, „izbucniri frecvente“, „e ca un leu în fierbere“. Portretul adolescentului se conturează acum, la finalul secolului al XVIII-lea. Cuvîntul nu apare decît la sfîrşitul secolului următor, cînd psihologul american Granville Stanley Hall preia ideile rousseau-iste ale vîrstei ingrate.
Sfîrşitul secolului al XIX-lea este momentul de apogeu al acestor reprezentări negative ale crizei juvenile, mai ales în cazul băieţilor: adolescentul rebel, aflat în criză morală, tulburat de frustrări sexuale, imprevizibil. În consecinţă – recomandau pedagogii –, acesta trebuia reprimat, supravegheat şi adus pe calea cea bună. Adolescentului trebuiau să-i fie controlate pînă şi lecturile, cu o atenţie specială în cazul fetelor. Tinerele fete burgheze erau ţinute în internate, nu numai pentru a fi educate, ci mai ales pentru a fi sever supravegheate. Tot acum se produce şi medicalizarea adolescenţei: medicii, psihologii, pedagogii îşi propun să-i observe cu ochi clinic pe tineri şi încep să teoretizeze conceptul de adolescenţă.
Atunci cînd frecventarea şcolii devine obligatorie, perioada adolescenţei devine tot mai bine conturată. Sistemul colegiilor şi al liceelor se deschide, la începutul secolului al XX-lea, şi pentru fete. Sînt admişi şi copiii muncitorilor. Are loc încă o lărgire a acestei clase de vîrstă (deşi fenomenul se va produce masiv abia la mijlocul secolului al XX-lea). Tocmai încadrarea tinerilor în învăţămîntul secundar a contribuit decisiv la „inventarea“ adolescentului!
Şi astăzi, trecerea de la adolescenţă la vîrsta adultă este marcată prin diverse rituri. Absolvirea liceului are loc în urma examenului de bacalaureat, tot un fel de rit de trecere. Îmi amintesc că, atunci cînd am terminat liceul, ne-am rupt unul altuia uniformele, sfîşiind cu năduf şi numerele matricole. Pentru băieţi urma serviciul militar, care era o ruptură brutală cu tot ceea ce fusese înainte. Se spunea că a fi „om cu armata făcută“ echivala cu un certificat de maturizare, erai bun de însurătoare. Cam pe cînd apărea albumul Am să mă întorc bărbat, a dispărut şi serviciul militar obligatoriu, acest rit de trecere masculin.
Deşi atenţia acordată astăzi adolescenţei ca vîrstă privilegiată, ca vîrstă fantasmată, atît pentru copii, cît şi pentru bătrîni, ne poate face să credem că adolescenţa este o invenţie recentă. Cei din vechime o cunoşteau, dar erau departe de a o percepe în regimul de obsesie în care este trăită astăzi. De fapt, există de foarte multă vreme diviziuni ale vîrstelor omului ce recunoşteau un interval distinct numit adolescenţă. De exemplu, Sf. Augustin şi Isidor din Sevilla distingeau şase vîrste ale lumii, puse în raport cu şase vîrste ale omului (sex aetatis mundi et hominis). Acestea erau infantia (pînă la 7 ani), pueritia (între 7 şi 14 ani), adolescentia (de la 14 la 28), juventus (între 28 şi 50), gravitas (de la 50 la 70) şi ultima, senectus, de la 70 pînă la sfîrşitul vieţii.
Şi în spaţiul românesc, în Îndreptarea legii (1652) găsim un decupaj asemănător al vîrstelor, „cătărîgul“ putînd fi asimilat adolescentului: „Cocon iaste deacă naşte pînă la 4 ani; băiat să cheamă de la 4 ani pînă la 14; cătărîg iaste de la 15 ani pînă la 22; voinic de la 23 la 42; bărbat iaste de la 42 la 56; bătrîn iaste de la 56 pînă la 69; iară mator de la 70 pînă la 80. De aicea mai multă neputinţă şi durere şi boale.“
Astăzi, nu mai avem ştiinţa de a trece senini prin toate vîrstele. Credem că putem să alegem, mulţi am dori să ne petrecem viaţa într-o perpetuă adolescenţă. Rimbaud ştie de ce: „La ani şaptesprezece, nu eşti prea serios, / Cînd ştii că sînt atîţia tei verzi pe promenadă.“
Alexandru Ofrim este conf. univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Humanitas, 2011.
