Un paradis pierdut
Într-o carte cu titlu provocator, Stone Age Economics (1972), antropologul american Marshall Sahlins demonta clișeul vieții grele din vremurile preistorice, în care oamenii, terorizați de animalele sălbatice, ar fi suferit mereu de foame și de frig, muncind cît era ziua de lungă pentru a putea supraviețui. Dimpotrivă, el avansează ipoteza că grupurile de vînători-culegători trăiau de fapt într-o „societate a abundenței“, procurîndu și hrana cu minimum de efort. Ei „munceau“ mai puțin decît noi (cam două-trei ore pe zi), avînd astfel mai mult timp liber la dispoziție, pe care îl dedicau unor lungi sieste, interacțiunilor sociale, pregătirii ceremoniilor și ritualurilor religioase, răgazului de a observa ritmurile naturii și ale cosmosului. Sahlins citează și observațiile antropologilor de teren referitoare la organizarea timpului în societățile arhaice, cum ar fi cele ale boșimanilor africani sau aborigenilor australieni: „Aici, durata acordată somnului de după-amiază era cu mult mai mare decît în orice alt tip de societate“. De altfel, cînd europenii au descoperit ritmul diferit de viață al băștinașilor de pe alte continente, i-au etichetat ca leneși incurabili.
Oricum, leneși pot fi găsiți pretutindeni, există mereu oameni al căror comportament se abate de la modelul hărniciei aflat în vigoare în diverse momente sau în diferite locuri. Lenea este percepută și în funcție de ierarhia socială. De exemplu, lenea și inactivitatea unui om liber puteau fi tolerate, chiar dacă erau luate în derîdere, pe cînd lenea unui sclav era aspru pedepsită.
Concepțiile actuale despre muncă și lene sînt diferite de cele din Antichitatea greco-romană. În Grecia arhaică, anterioară regimului cetății, munca pămîntului era considerată adevărata muncă, viguroasă și bărbătească. Hesiod pune munca țăranului în contrast cu activitățile artizanale, care, prin confortul și căldura focului din atelier, îl pot predispune pe lucrător la lene și moliciune. În dialogul Oikonomikos, Xenofon aduce o nuanțare: „Pămîntul permite deosebirea celor destoinici de cei netrebnici. Trîndavii nu pot, precum în celelalte meserii, să pretindă că nu se pricep la nimic.“ În polis-ul grecesc, idealul omului liber era de a participa la viața cetății, eliberat de grija producerii bunurilor, lăsînd munca în seama sclavilor.
La romani, arta de a trăi includea noțiunea de otium, care se opune celei de labor, munca grea a sclavilor, considerată nedemnă de un cetățean liber. Otium-ul nu poate fi înțeles doar ca timp liber, ci mai ales ca răgaz al oamenilor liberi, dedicat mai cu seamă activităților care aduc relaxare, desfătare, cunoaștere, afirmare de sine. Autorii romani recomandă ca otium să fie rezervat muncii intelectuale (literatura, filozofia, științele, arta), sportului, îngrijirilor corporale și condamnă energic lenea, apatia, inactivitatea și îmbuibarea. Spre deosebire de noi, care asociem statul îndelungat la orizontală, în pat, cu somnul, odihna, boala și deseori cu trîndăvia, romanii vedeau în această postură corporală o condiție pentru maxima concentrare și creativitate. Elita cultivată avea paturi speciale pentru scris, lectură şi studiu, numite lectus lucrubratorius. De la Plinius, dar şi din alte surse literare, ştim că romanii îşi petreceau în aceste paturi o mare parte a zilei, mai ales dimineaţa, scriind, dictînd sclavului-secretar, citind pentru sine sau ascultînd lectura cu voce tare a sclavului-lector.
Conform ordinii sociale medievale, concepută ca o ordine divină (laboratores, oratores, bellatores), posibilitatea unei vieți fără necesitatea de a munci era un privilegiu aristocratic, o formă a distincției sociale. Munca rămîne în tot Evul Mediu puțin valorizată, fiind o obligație a oamenilor de rînd, care trudesc pentru nobilime și cler. Istoricul francez Jean Delumeau remarca faptul că pînă în secolul al XIV-lea, în pofida numeroaselor condamnări biblice, lenea nu era insistent interpretată în sens negativ și nu făcea parte din preocupările predicatorilor. Mult mai incriminată era accedia (accidia), o stranie maladie care îi afecta pe primii călugări creștini din pustie (secolele III-IV) și care avea simptome difuze: melancolie, anxietate, oboseală, somnolență, lipsă de concentrare în rugăciune, evitarea efortului fizic, fiind un complex de plictis-lene-tristețe. Între secolele V-XIII, literatura monastică occidentală consideră accedia un păcat de moarte, indus de diavol.
În secolele XIII-XV, accedia încetează să mai fie un păcat doar al monahilor. Extinderea în rîndul laicilor aduce și modificări de conținut. Accedia, odată ieșită din mănăstiri, este asimilată cu lenea. Dintr-o trăire interioară, lenea devine o manifestare exterioară, un comportament reprobabil. Evitarea muncii devine premisa decăderii morale. Cînd Biserica a definitivat sistemul celor șapte păcate capitale, lenea ocupă o poziție importantă, fiind considerată „mama tuturor viciilor“. Creștinismul vede în muncă o condiție a omului alungat din Paradis. Adam este condamnat să-și cîștige pîinea prin sudoarea frunții. Așadar, păcatul lenei înseamnă refuzul de a te supune pedepsei divine. În plus, irosirea timpului este un păcat în sine, întrucît timpul nu aparține omului, ci lui Dumnezeu.
Lenea devine din ce în ce mai vinovată, odată cu apariția orologiilor mecanice, a manufacturilor și a bancherilor, moment în care societatea occidentală se îndreaptă către obsesia productivității, a profitului și a banilor. Curînd, lenea încetează să mai fie un viciu individual, ea se transformă din păcat împotriva lui Dumnezeu în afront adus societății, devine un flagel social. Reforma a dus o adevărată cruciadă împotriva lenei: etica protestantă propovăduiește că „Dumnezeu nu vrea să stăm“ (Calvin) și că munca este un mijloc de mîntuire, o datorie sfîntă. Un leneș nu se poate mîntui, e un păcătos, un decăzut moral. Omul foarte sărac pierde aura mistică avută în Evul Mediu și devine un proscris, obiect al disprețului și al mefienței. Văzută ca sursă a sărăciei, trîndăvia devine noul pericol pentru societate.
Între secolele XVI-XVIII a avut loc un proces masiv de reprimare a lenei, sub forma „Marii închideri“ sau „Marii proscrieri a lenei“ de care vorbește Foucault. Munca și lenea au stabilit o linie de partaj între cei buni și cei răi, ultimii fiind oamenii valizi care preferă să cerșească sau să vagabondeze în loc să se supună imperativului muncii. Învinuiți că încalcă ordinea socială, săracii și vagabonzii au fost internați laolaltă cu nebunii și leproșii. Primele case de internare (houses of corection, workhouses) apar în Anglia, în 1575; apoi în Franța, la Lyon, în 1616, primul Hôpital général, urmat de cel din Paris, în 1656, al cărui scop, așa cum apare în decretul de înființare, a fost să combată „cerșitul și lenevia ca sursă a tuturor dezordinilor“. Curînd, întreaga Europa occidentală a fost împînzită de o rețea de asemenea instituții, dotate cu ateliere unde săracii erau forțați să muncească.
Revoluția industrială a dat naștere unui întreg imaginar mașinist în care progresul tehnic ar duce la dispariția muncii, întrucît în locul oamenilor ar lucra doar mașinile. Se contura utopia unui timp liber aproape neîntrerupt. Realitatea a infirmat aceste așteptări, industrializarea și exigențele productivității nu au dus la o diminuare a muncii, ci la o intensificare a ei.
În secolul al XIX-lea, reglementarea timpului muncii și a timpului liber a devenit sursa majoră a conflictelor sociale. Munca grea, de fabrică, a fost denunțată ca o formă de alienare care privează ființa umană de bucuriile vieții. De exemplu, cartea lui Paul Lafargue, ginerele lui Karl Marx, Le droit à la paresse (1880) a fost un pamflet de succes, care s-a bucurat de numeroase reeditări. Revendicînd dreptul la muncă – „cu pasiune morbidă“ spune Lafargue –, muncitorii și-ar fi provocat singuri nenorocirea, mizeria și alienarea. Acum ei ar trebui să ceară „dreptul la lene“, adică să muncească doar trei ore pe zi și să se dedice activităților non-productive, loisir-ului. Ideea a fost reluată de matematicianul filozof Bertrand Rusell, în eseul Elogiul inactivității (1935), în care susține că ar trebui să muncim doar patru ore pe zi: „Calea spre fericire și prosperitate trece printr-o diminuare metodică a muncii.“ În ultimul timp, scriitori, eseiști, filozofi au scris despre lene, producînd numeroase lucrări în care-i fac apologia: Elogiul lenei, Arta de a lenevi, Datoria de a fi leneș, Arta orizontalei etc.
Toate acestea vin în sprijinul unei întregi mișcări slow living, care se delimitează de obsesia urgenței și refuză imperativul actual al muncii în exces. Se dorește un alt mod de viață, iar recursul la lene devine o modalitate de a scăpa de presiunea exigențelor dictate de o cursă a performanțelor standardizate, care sufocă trăsăturile umane cele mai prețioase: creativitatea, gîndirea liberă, visul. Cu toate acestea, e greu, dacă nu chiar insuportabil, să stai degeaba. Cunoscătorii știu prea bine că arta de a nu face nimic nu este deloc ușoară.
Alexandru Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Humanitas, 2011.
