Un paradis pierdut

Publicat în Dilema Veche nr. 706 din 31 august – 6 septembrie 2017
Un paradis pierdut jpeg

Într-o carte cu titlu provocator, Stone Age Economics (1972), antropologul american Marshall Sahlins demonta clișeul vieții grele din vremurile preistorice, în care oamenii, terorizați de animalele sălbatice, ar fi suferit mereu de foame și de frig, muncind cît era ziua de lungă pentru a putea supraviețui. Dimpotrivă, el avansează ipoteza că grupurile de vînători-culegători trăiau de fapt într-o „societate a abundenței“, procurîndu și hrana cu minimum de efort. Ei „munceau“ mai puțin decît noi (cam două-trei ore pe zi), avînd astfel mai mult timp liber la dispoziție, pe care îl dedicau unor lungi sieste, interacțiunilor sociale, pregătirii ceremoniilor și ritualurilor religioase, răgazului de a observa ritmurile naturii și ale cosmosului. Sahlins citează și observațiile antropologilor de teren referitoare la organizarea timpului în societățile arhaice, cum ar fi cele ale boșimanilor africani sau aborigenilor australieni: „Aici, durata acordată somnului de după-amiază era cu mult mai mare decît în orice alt tip de societate“. De altfel, cînd europenii au descoperit ritmul diferit de viață al băștinașilor de pe alte continente, i-au etichetat ca leneși incurabili.

Oricum, leneși pot fi găsiți pretutindeni, există mereu oameni al căror comportament se abate de la modelul hărniciei aflat în vigoare în diverse momente sau în diferite locuri. Lenea este percepută și în funcție de ierarhia socială. De exemplu, lenea și inactivitatea unui om liber puteau fi tolerate, chiar dacă erau luate în derîdere, pe cînd lenea unui sclav era aspru pedepsită.

Concepțiile actuale despre muncă și lene sînt diferite de cele din Antichitatea greco-romană. În Grecia arhaică, anterioară regimului cetății, munca pămîntului era considerată adevărata muncă, viguroasă și bărbătească. Hesiod pune munca țăranului în contrast cu activitățile artizanale, care, prin confortul și căldura focului din atelier, îl pot predispune pe lucrător la lene și moliciune. În dialogul Oikonomikos, Xenofon aduce o nuanțare: „Pămîntul permite deosebirea celor destoinici de cei netrebnici. Trîndavii nu pot, precum în celelalte meserii, să pretindă că nu se pricep la nimic.“ În polis-ul grecesc, idealul omului liber era de a participa la viața cetății, eliberat de grija producerii bunurilor, lăsînd munca în seama sclavilor.

La romani, arta de a trăi includea noțiunea de otium, care se opune celei de labor, munca grea a sclavilor, considerată nedemnă de un cetățean liber. Otium-ul nu poate fi înțeles doar ca timp liber, ci mai ales ca răgaz al oamenilor liberi, dedicat mai cu seamă activităților care aduc relaxare, desfătare, cunoaștere, afirmare de sine. Autorii romani recomandă ca otium să fie rezervat muncii intelectuale (literatura, filozofia, științele, arta), sportului, îngrijirilor corporale și condamnă energic lenea, apatia, inactivitatea și îmbuibarea. Spre deosebire de noi, care asociem statul îndelungat la orizontală, în pat, cu somnul, odihna, boala și deseori cu trîndăvia, romanii vedeau în această postură corporală o condiție pentru maxima concentrare și creativitate. Elita cultivată avea paturi speciale pentru scris, lectură şi studiu, numite lectus lucrubratorius. De la Plinius, dar şi din alte surse literare, ştim că romanii îşi petreceau în aceste paturi o mare parte a zilei, mai ales dimineaţa, scriind, dictînd sclavului-secretar, citind pentru sine sau ascultînd lectura cu voce tare a sclavului-lector.

Conform ordinii sociale medievale, concepută ca o ordine divină (laboratores, oratores, bellatores), posibilitatea unei vieți fără necesitatea de a munci era un privilegiu aristocratic, o formă a distincției sociale. Munca rămîne în tot Evul Mediu puțin valorizată, fiind o obligație a oamenilor de rînd, care trudesc pentru nobilime și cler. Istoricul francez Jean Delumeau remarca faptul că pînă în secolul al XIV-lea, în pofida numeroaselor condamnări biblice, lenea nu era insistent interpretată în sens negativ și nu făcea parte din preocupările predicatorilor. Mult mai incriminată era accedia (accidia), o stranie maladie care îi afecta pe primii călugări creștini din pustie (secolele III-IV) și care avea simptome difuze: melancolie, anxietate, oboseală, somnolență, lipsă de concentrare în rugăciune, evitarea efortului fizic, fiind un complex de plictis-lene-tristețe. Între secolele V-XIII, literatura monastică occidentală consideră accedia un păcat de moarte, indus de diavol.

În secolele XIII-XV, accedia încetează să mai fie un păcat doar al monahilor. Extinderea în rîndul laicilor aduce și modificări de conținut. Accedia, odată ieșită din mănăstiri, este asimilată cu lenea. Dintr-o trăire interioară, lenea devine o manifestare exterioară, un comportament reprobabil. Evitarea muncii devine premisa decăderii morale. Cînd Biserica a definitivat sistemul celor șapte păcate capitale, lenea ocupă o poziție importantă, fiind considerată „mama tuturor viciilor“. Creștinismul vede în muncă o condiție a omului alungat din Paradis. Adam este condamnat să-și cîștige pîinea prin sudoarea frunții. Așadar, păcatul lenei înseamnă refuzul de a te supune pedepsei divine. În plus, irosirea timpului este un păcat în sine, întrucît timpul nu aparține omului, ci lui Dumnezeu.

Lenea devine din ce în ce mai vinovată, odată cu apariția orologiilor mecanice, a manufacturilor și a bancherilor, moment în care societatea occidentală se îndreaptă către obsesia productivității, a profitului și a banilor. Curînd, lenea încetează să mai fie un viciu individual, ea se transformă din păcat împotriva lui Dumnezeu în afront adus societății, devine un flagel social. Reforma a dus o adevărată cruciadă împotriva lenei: etica protestantă propovăduiește că „Dumnezeu nu vrea să stăm“ (Calvin) și că munca este un mijloc de mîntuire, o datorie sfîntă. Un leneș nu se poate mîntui, e un păcătos, un decăzut moral. Omul foarte sărac pierde aura mistică avută în Evul Mediu și devine un proscris, obiect al disprețului și al mefienței. Văzută ca sursă a sărăciei, trîndăvia devine noul pericol pentru societate.

Între secolele XVI-XVIII a avut loc un proces masiv de reprimare a lenei, sub forma „Marii închideri“ sau „Marii proscrieri a lenei“ de care vorbește Foucault. Munca și lenea au stabilit o linie de partaj între cei buni și cei răi, ultimii fiind oamenii valizi care preferă să cerșească sau să vagabondeze în loc să se supună imperativului muncii. Învinuiți că încalcă ordinea socială, săracii și vagabonzii au fost internați laolaltă cu nebunii și leproșii. Primele case de internare (houses of corection, workhouses) apar în Anglia, în 1575; apoi în Franța, la Lyon, în 1616, primul Hôpital général, urmat de cel din Paris, în 1656, al cărui scop, așa cum apare în decretul de înființare, a fost să combată „cerșitul și lenevia ca sursă a tuturor dezordinilor“. Curînd, întreaga Europa occidentală a fost împînzită de o rețea de asemenea instituții, dotate cu ateliere unde săracii erau forțați să muncească.

Revoluția industrială a dat naștere unui întreg imaginar mașinist în care progresul tehnic ar duce la dispariția muncii, întrucît în locul oamenilor ar lucra doar mașinile. Se contura utopia unui timp liber aproape neîntrerupt. Realitatea a infirmat aceste așteptări, industrializarea și exigențele productivității nu au dus la o diminuare a muncii, ci la o intensificare a ei.

În secolul al XIX-lea, reglementarea timpului muncii și a timpului liber a devenit sursa majoră a conflictelor sociale. Munca grea, de fabrică, a fost denunțată ca o formă de alienare care privează ființa umană de bucuriile vieții. De exemplu, cartea lui Paul Lafargue, ginerele lui Karl Marx, Le droit à la paresse (1880) a fost un pamflet de succes, care s-a bucurat de numeroase reeditări. Revendicînd dreptul la muncă – „cu pasiune morbidă“ spune Lafargue –, muncitorii și-ar fi provocat singuri nenorocirea, mizeria și alienarea. Acum ei ar trebui să ceară „dreptul la lene“, adică să muncească doar trei ore pe zi și să se dedice activităților non-productive, loisir-ului. Ideea a fost reluată de matematicianul filozof Bertrand Rusell, în eseul Elogiul inactivității (1935), în care susține că ar trebui să muncim doar patru ore pe zi: „Calea spre fericire și prosperitate trece printr-o diminuare metodică a muncii.“ În ultimul timp, scriitori, eseiști, filozofi au scris despre lene, producînd numeroase lucrări în care-i fac apologia: Elogiul lenei, Arta de a lenevi, Datoria de a fi leneș, Arta orizontalei etc.

Toate acestea vin în sprijinul unei întregi mișcări slow living, care se delimitează de obsesia urgenței și refuză imperativul actual al muncii în exces. Se dorește un alt mod de viață, iar recursul la lene devine o modalitate de a scăpa de presiunea exigențelor dictate de o cursă a performanțelor standardizate, care sufocă trăsăturile umane cele mai prețioase: creativitatea, gîndirea liberă, visul. Cu toate acestea, e greu, dacă nu chiar insuportabil, să stai degeaba. Cunoscătorii știu prea bine că arta de a nu face nimic nu este deloc ușoară. 

Alexandru Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Humanitas, 2011.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
NYP: Minciunile oamenilor de știință cu privire la pandemia COVID-19. Virusul care a omorât milioane de oameni, posibil creat de om
La patru ani de la izbucnirea pandemiei de Covid, în SUA se aduc acuzații de falsificare a adevărului de către oamenii de știință, iar dr. Fauci este arătat cu degetul pentru că a ținut cu „big pharma”.
image
Copii forțați de părinți să stea la cerșit pe vânt și ploaie, printre mașini, pe un drum din Buzău
Poliția a pus capăt chinurilor la care au fost supuși mai mulți copii și un adult cu handicap chiar de către cei care ar trebui să aibă grijă de ei. Două cupluri din comuna buzoiană Siriu, care aveau relație de concubinaj, și-au obligat copiii și nepoții, minori și un adult invalid, să cerșească
image
Profesoară în vârstă de 30 de ani, găsită vinovată după ce a făcut sex cu doi elevi minori. Ce îi scria unuia dintre tinerii de 15 ani VIDEO
O profesoară de matematică din Marea Britanie, în vârstă de 30 de ani, supranumită „Bunda Becky” de către elevi, a fost găsită vinovată pentru că a întreținut relații sexuale cu doi adolescenți. În fața instanței, ea a încercat să dea vina pe comportamentul elevilor.

HIstoria.ro

image
Amânarea unui sfârșit inevitabil
„Născut prin violenţă, fascismul italian era destinat să piară prin violenţă, luându-și căpetenia cu sine“, spune istoricul Maurizio Serra, autorul volumului Misterul Mussolini: omul, provocările, eşecul, o biografie a dictatorului italian salutată de critici și intrată în topul celor mai bune cărţi
image
Căsătoria lui Caragiale cu gentila domnişoară Alexandrina Burelly
Ajuns director la Teatrul Naţional, funcţie care nu l-a bucurat atât de tare precum credea, Ion Luca Caragiale a avut în schimb o mare şi frumoasă împlinire: a cunoscut-o pe viitoarea doamnă Caragiale.
image
Bătălia de pe frontul invizibil al celui de-al Doilea Război Mondial
La izbucnirea războiului, în 1939, în Marea Britanie exista pericolul formării unei puternice coloane a cincea. Agenții Serviciului britanic de securitate (MI-5) au reușit să neutralizeze rețele importante de simpatizați pro-germani din Regatul Unit.